Mareșalul Alexandru Averescu (1859-1938) este una dintre cele mai cunoscute personalități românești de la începutul secolului al-XX-lea, fiind recunoscut în special pentru că a oprit ofensiva feldmareșalului german Mackenzen la Mărăști și Oituz.
Alexandru Averescu s-a născut la 9 martie 1859, în Ismail, în sudul Basarabiei, fiind fiul unui fost ofițer în armata țaristă. Inițial, Averescu a urmat cursurile Seminarului Teologic din localitatea natală. După numai un an a renunțat, înrolându-se ca voluntar la Războiul de Independență. Ulterior, urmează Școala Superioară de Război de la Torino (1884-1886).
După întoarcerea în țară, Alexandru Averescu va ocupa mai multe funcții importante în armata română, ajungând în martie 1907 ministru de război în guvernul Sturdza. Din această poziție a participat direct la reprimarea răscoalei țărănești din 1907. A fost atât de implicat încât ofițerii își justificau ordinele împotriva răsculaților spunând: „Este ordinul generalului Averescu”.
În timpul războaielor balcanice, generalul Averescu a devenit șef al Marelui Stat Major. Alexandru Averescu a devenit, însă, faimos, în calitate de comandant al Armatei a II-a, prin marile victorii obținute în timpul Primului Război Mondial, în 1917, la Mărăști și Oituz, care au oprit înaintarea germană spre Iași și spre Odessa.
Aceste victorii nu au dus la eliberarea Bucureștiului, astfel că regele Ferdinand îi încredințează lui Averescu formarea unui guvern, care să încheie pacea cu Puterile Centrale. Inflexibil, Alexandru Averescu încheie doar acordul preliminar din martie 1918 de la Buftea, fiind înlocuit de filogermanul Alexandru Marghiloman.
În acest moment, Alexandru Averescu a decis înlocuirea carierei militare cu una politică. Demisionează din armată și înființează Partidul Poporului, care s-a bucurat la început de o foarte mare popularitate, mai ales în rândul populației din mediul rural.
A fost în două rânduri prim-ministru, sub tutelă liberală. În primul mandat (mai 1920 – decembrie 1921), Averescu a reușit să înfăptuiască unificarea monetară, reforma financiară și reforma agrară. Simpatizanții lui, țăranii, au fost nemulțumiți de greutatea cu care s-a realizat reforma agrară, dar și de faptul că nu au primit cele 5 hectare promise. În acest context, dar și cu implicarea celui care inițial l-a susținut, Ionel Brătianu, Averescu își va da demisia la 13 decembrie 1921.
În 1930, Alexandru Averescu ajută la revenirea în țară a lui Carol al II-lea, iar acesta îl recompensează cu titlul de mareșal. Din 1937 membru al Consiliului de Coroană, mareșalul Averescu acceptă în 1938 să fie ministru în guvernul patriarhului Cristea prin care Carol II a instaurat dictatura regală.
La scurt timp, Alexandru Averescu a murit. Este înmormântat în cripta eroilor de la Mărăști.
