„Aripile” identităţii naţionale ne sunt frânte din interior, deşi ar trebui să ne servească drept argument de forţă în vremuri de restrişte. […] suntem subminaţi de clasa politică şi de unii intelectuali autohtoni care răspândesc în lume ideea că românii nu au o identitate naţională şi nu sunt buni de nimic la ei acasă?
Profesorul Ioan Scurtu, unul dintre istoricii de marcă ai ţării, este universitarul patriot şi temerar, pe care-l preocupă pericolul în care se află identitatea românească, supusă unor atacuri nedemne şi lăsată pradă unor interese uşor de identificat.
Guvernanţii au înstrăinat principalele bogăţii naturale, au încheiat contracte dezastruoase, au pus în operă privatizări scandaloase în favoarea străinilor.
După 25 de ani de libertate, asistăm la tentative vizibile de ştergere a identităţii naţionale, puse în practică de cei care „s-au săturat de România”.
Trecutul este „rescris”, ca într-un cunoscut roman („1984″), iar studiul istoriei devine un fel de infracţiune, un demers „naţionalist”.
Cine are interesul să-i văduvească pe români de cercetarea propriului lor trecut?
Se desfăşoară o amplă campanie mediatică, prin care se acreditează ideea că românii nu au capacitatea de a se conduce prin ei înşişi, nu au realizat nimic viabil de-a lungul timpului, istoria lor este o succesiune de mituri, de care trebuie să se debaraseze.
Câţiva intelectuali, autoproclamaţi exponenţi ai „societăţii civile”, au acaparat mass-media (presă scrisă, TV, edituri, radio), desfăşurând o campanie intensă şi sistematică de denigrare a poporului român.
Unul dintre aceştia, H.-R. Patapievici, scria: „În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut”. Cu alte cuvinte, românii au fost pe post de closet public. Ca urmare, să-i scoatem din conştiinţa naţională pe Decebal, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, pe Dimitrie Cantemir şi Alexandru Ioan Cuza.
Cine îndrăzneşte să-i evoce este un naţionalist, demn de dispreţul Europei şi al „societăţii civile”. România însăşi este prezentată ca o ţară demnă de scârbă şi dispreţ.
Să nu se mai spună că avem o ţară frumoasă, cu imense bogăţii, care merită să fie cunoscută şi preţuită (aşa cum făcuse Papa Ioan Paul al II-lea, care a numit-o „Grădina Maicii Domnului”).
Foarte activ şi mediatizat este Lucian Boia, care şi-a modificat radical discursul de dinainte de 1989, apreciind că istoria românilor nu este decât o succesiune de mituri.
În opinia sa, românii nu au fost decât nişte anexe ale marilor imperii, incapabili să-şi construiască o istorie reală. Nici vorbă de vechime, continuitate, unitate, luptă pentru independenţă şi de alte asemenea „mituri”.
Una dintre direcţiile de ştergere a memoriei româneşti este abandonarea monumentelor istorice. Au românii vocaţia distrugerii a tot ce-i leagă de trecut?
Cei care susţin contrariul – A.D. Xenopol, Dimitrie Onciul, N. Iorga, Constantin C. Giurescu etc. etc. – sunt nişte naţionalişti, demni de tot dispreţul europenilor.
Obiectivul lui Boia şi al susţinătorilor săi este clar: „Marile decizii pe care trebuie să le ia astăzi societatea românească reprezintă o ruptură faţă de trecut, faţă de orice trecut”.
Cu alte cuvinte, românii să nu se inspire din faptele de demnitate naţională ale unui Ion I.C. Brătianu sau Nicolae Titulescu, ci să accepte tot ce li se cere.
Poporul român are un trecut incert, a venit de nicăieri şi se îndreaptă spre niciunde. Doar duşi de mână, ca orbeţii, românii ar putea ieşi la liman şi, ca urmare, ei trebuie să acepte cu recunoştinţă tot ce li se cere din afară.
Guvernanţii au acţionat în acest spirit.
Au înstrăinat principalele bogăţii naturale, au încheiat contracte dezastruoase, au pus în operă privatizări scandaloase în favoarea străinilor.
După 1989 românii au fost eliminaţi din reconstrucţia economiei naţionale.
