Călătorului care ajungea la Braşov în secolul al XVIII-lea prin pasul Timiş dinspre Muntenia i se dezvăluia înaintea ochilor o scenă şocantă cu doar câţiva kilometri înainte de destinaţia finală:pe vârful unui deluşor din stânga drumului se ridica o spânzurătoare din piatră, de care atârnau corpuri pe jumătate putrezite ale răufăcătorilor pedepsiţi cu moartea.
Este vorba de Galgenberg – Dealul Spânzurătorilor sau Dealul Furcilor, care se găseşte – în configuraţia de astăzi a Braşovului – în spatele blocurilor din faţa actualului Spital Judeţean.
Cu câteva sute de ani în urmă, zona cu pricina găzduia, cu excepţia spânzurătorii, şi vasa călăului, aflată mult în afara oraşului, şi tot aici erau înmormântaţi cei care nu îşi puteau găsi odihna în cimitire:sinucigaşii, alături de cei decapitaţi, traşi pe roată sau în ţeapă.
Cei care doreau să ajungă în cetatea Braşovului trecând prin cartierul Blumăna (actualul Bulevard 15 Noiembrie) erau întâmpinaţi în faţa porţii Porzen (actuala intrare pe strada Republicii) de locul ubi homines comburuntur – acolo unde sunt arşi oamenii, locul de execuţie prin ardere pe rug, în vecinătatea căruia se găseau două lacuri unde vrăjitoarele erau supuse „probei plutirii“.
În stânga acestui loc de execuţie se găsea ţigănia oraşului (pe locul magazinului Star de astăzi), o îngrămădire de colibe din pământ, acoperite cu paie, cu uliţe întortocheate, noroioase şi urât mirositoare din cauza pâraielor împuţite ce veneau de pe Schwarzgasse (strada Neagră).
Aceasta era strada breslei tăbăcarilor ce îşi vărsau pe canale anume construite butoaiele în care pieile stăteau la înmuiat.
Un alt loc de execuţie unde răufăcătorii erau lăsaţi să putrezească în public era cel din faţa porţii Closther (intrarea pe actuala stradă a Mureşenilor). Prin această poartă intrau călătorii ce veneau din Moldova. Exista, de asemenea, şi un anunţ prin care cei care ajungeau în Braşov erau informaţi că sosesc într-un oraş posesor al jus gladiis (dreptul de a ucide), un oraş care putea pronunţa şi duce la îndeplinire pedepse cu moartea.
Prima execuţie pronunţată de Senatul Braşovului datează din anul 1442, însă despre cei care le duceau la îndeplinire nu ştim mai nimic. O primă informaţie cu privire la etnia acestora datează din anul 1504 în registrele castelanilor de la Bran, care îi foloseau pe Egiptii sau Ciganorum drept călăi pentru a-i spânzura pe răufăcătorii din satele ce ţineau de cetate.
Călăii din Braşov, dar şi din întreaga Transilvanie, erau ţiganii, care aveau „îndeletniciri spurcate, pentru că ei fac şi pe călăii“, după cum scria, la 1595, italianul Pietro Busto, muzicant la curtea lui Sigismund Bathory.
Începând cu anul 1520, registrele Braşovului încep să consemneze execuţiile duse la îndeplinire în oraş de călăii ţigani. Conform acestor însemnări, între anii 1520-1550 au fost duse la îndeplinire un număr de 120 de sentinţe, printre care se numărau torturi, spânzurări, decapitări, arderi pe rug, tăieri de urechi, bătăi şi alungări din oraş.
Înregistrările amintite sunt de obicei succinte, redând doar sentinţa, cui a fost aplicată şi câţi bani s-au plătit ţiganilor. Descrieri mai ample apar în cazurile care necesitau torturarea învinuiţilor sau arderea pe rug a condamnaţilor, fiind consemnate preţurile plătite pentru materialele necesare acestor operaţiuni.
De asemenea, călăii oraşului erau însărcinaţi şi cu înmormântarea cadavrelor sinucigaşilor. Serviciile acestora erau folosite şi în satele aflate sub jurisdicţia Braşovului.
Trebuie menţionat faptul că registrele de plată în general nu consemnează numele călăilor, ei fiind desemnaţi prin pluralurile latine Czigani, Cigani ori Egiptii, doar în anul 1541 este trecut în registrul de plăţi al oraşului „ţiganul Nicolae, care a spânzurat doi răufăcători“.
Şi călăii sfârşesc executaţi…
Documentele păstrate permit reconstituirea dinastiei ţiganilor braşoveni între anii 1695 şi 1719. Marcu a fost decapitat în 1695 pentru mai multe crime. În 1717, călăul Simon a fost tras pe roată fiind acuzat că a ucis o fecioară şi i-a vândut sângele unor evrei. Urmaşul său, Bîţă, a murit de moarte bună, însă fiul acestuia, Gligore, devenit călău, ar fi fost ucis în 1719 de către Palko (al doilea soţ al mamei sale), care îşi dorea pentru sine slujba de călău.
De multe ori călăii braşoveni ucideau şi în afara „programului“, cum este cazul călăului Marcu, judecat în 1695 pentru crimele comise cu câţiva ani înainte. Împotriva acestuia au depus mărturie mai mulţi ţigani, principalul martor fiind Juon der Zigäner Diener (Ion slujitorul ţigan), ceea ce, în terminologia braşoveană, îl desemna pe ţiganul temnicer.
În mărturia acestuia cu privire la fărădelegile săvârşite în decursul timpului de călăul oraşului se menţionează:pe când se afla la culesul viei la senatorul Johannes Retsch, alături de alţi ţigani, călăul Marcu a încercat să-i ia cu forţa lui Mămăligă câştigul zilei de muncă, însă senatorul braşovean a intervenit şi i-a cerut să înceteze cu aceste obrăznicii.
Răspunsul călăului a fost ca senatorul să tacă din gură, ori îl va lovi cu baltagul. Ion temnicerul îşi mai aminteşte că altă dată, când se afla împreună cu senatorul Simon Weis, călăul Marcu a început să-l ameninţe pe acesta cu bătaia şi „să-i amintească cine este el, care a omorât o sută de oameni şi cine este el (senatorul Weis) faţă de o sută de oameni? Este un păduche, un om de nimic“.
„Cam cu trei ani în urmă“, călăul Marcu se afla în curtea senatorului Georg Drauth, care dăruia vin iobagilor orăşeneşti (printre care se numărau şi ţiganii), iar în curtea cu pricina călăul l-a tăiat cu sabia pe Prişcu Lăutarul, acesta murind după trei zile de îngrijire din partea bărbierului. În urma acestor mărturii, pe 20 martie, Senatul braşovean consemna executarea călăului Marcu:
„A fost osândit la moarte fostul călău de aici Marcu pentru mai multe omoruri înfăptuite:el a omorât 7 oameni, pe doi i-a tăiat, iar pe alţi 5 i-a dat morţii prin lovituri şi de asemenea a curvit siluind o femeie;pentru împlinirea acestei sentinţe mai întâi să fie târât cu un cal de trei ori în jurul Casei Sfatului şi apoi să fie dus în afara oraşului până la locul de osândă de lângă casa călăului; să-i fie tăiate ambele mâini şi la urmă să-i fie tăiat capul pe butuc şi pus în ţeapă, iar trupul să-i fie îngropat în gunoiul care se găseşte acolo“.
În 1717, un alt călău braşovean este judecat şi condamnat la moarte:„…în februarie a fost tăiat în patru călăul Simon pentru că în noaptea de Sfântul Bartolomeu a tăiat o fată şi i-a vândut sângele evreilor“.
Cronicarul braşovean Joseph Teutsch îl descrie astfel:„bărbat înalt, de 35 de ani, pe nume Simon, de familie ţigan“.
Acest proces pare ciudat la o primă vedere, deoarece, în 1717, nu existau evrei la Braşov, acestora fiindu-le permis să locuiască doar în Alba Iulia.
Însă registrele de plată ale oraşului consemnează faptul că mărturiile celor doi complici au fost smulse sub tortură:„pe 3 februarie au fost torturaţi cei doi băieţi ai călăului, i-am plătit lui Bîţă pentru asta 50 denari, iar pentru scoaterea din oraş a băiatului care s-a spânzurat singur, 1 florin. Când a fost torturat încă o dată celălalt, i-am plătit lui Bîţă 25 denari“.
Torturile trebuie să fi fost insuportabile pentru unul dintre cei doi băieţi ai călăului Simon, care a ales să se spânzure, iar cel rămas în viaţă a preferat, sub al doilea rând de tortură, să mărturisească ceea ce voiau anchetatorii să audă.
Pe 13 aprilie a fost pus la cazne călăul Simon împreună cu asistentul său, iar pe 22 aprilie „mai întâi a fost călăul zdrobit cu roata şi apoi tăiat în patru, slujitorul său a fost decapitat şi apoi aşezat pe roată“.
