La sfârșitul lunii noiembrie 1916, Regatul Român se afla în plină defensivă dezordonată, atacat fiind dinspre nord și sud concomitent, de armatele germane, austro-ungare, bulgare și trupe otomane. Dobrogea era pierdută, Oltenia ocupată, trupele inamice trecând aproape concomitent Oltul și Dunărea, în avans rapid spre București. Cu un aliat rus care mai mult se retrăgea, dar și cu aliați occidentali de la Salonic ce nu se achitau de promisiunile făcute, România se afla la un pas de a fi complet înfrântă. La sfârșitul lui noiembrie și începutul lui decembrie 1916, s-a dat una dintre bătăliile considerate de mulți complet inutilă, servind cel mult la a da un răgaz populației și autorităților de a se retrage spre Moldova:bătălia Bucureștiului. Înfruntarea desfășurată de fapt pe un front mai larg, de la Carpați la Dunăre, a fost dusă de trei armate române:A1, A2 și armata de Dunăre, care cuprindea și trupe rusești.
Pe 9 noiembrie 1916, generalul Prezan a fost numit comandant al A1, în aceeași zi având loc o lungă discuție la Marele Cartier General (MGG), în fața regelui Ferdinand, între generalul Iliescu, șeful Marelui Cartier General, generalul rus Belaiev, reprezentantul Înaltului Comandament Rus, și generalul francez Berthelot. Urmând ideile exprimate încă de la începutul contraofensivei Puterilor Centrale împotriva României, generalul rus a opinat ca întreaga armată română să se retragă ordonat înspre Moldova, cedând treptat teren, dar fără a angaja o bătălie decisivă, care era foarte riscantă în condițiile date. Beliaev a aunțat că armata rusă nu va putea ajuta armata română în acel moment, în cazul în care românii ar fi vrut să dea o bătălie de amploare împotriva armatelor invadatoare. Opinia sa a fost imediat combătută de generalul Berthelot, care a avertizat asupra cedării unei jumătăți de țară, cu resurse bogate de hrană și de petrol, aceasta ducând inevitabil la demoralizarea armatei și populației.
Beliaev vs. Berthelot
Cu toate că Beliaev i-a rugat pe cei prezenți să nu dea bătălia, Berthelot a insistat la rândul său, în numele Republici Franceze, pe regele Ferdinand, să dea bătălia în fața capitalei, bătălie care, a opinat el, va fi salvatoare. Într-un raport prezentat regelui în după-amiaza aceleiași zile, Berthelot avertiza că o atitudine defensivă pe un front de 150 de kilometri ar fi dus la un dezastru militar. Ofensiva ar fi adus însă un clar avantaj românilor, pe o linie de la Pitești la București, care ar fi lovit inamicul aflat în marș, cel mai mic succes fiind eliberarea Munteniei de trupele inamice, chiar re-ocuparea Craiovei… Privind retrospectiv, raportul generalului francez se înscrie în literatura de factură fantastică… Este clar că Berthelot spera într-o victorie românească, care ar fi menținut România în război alături de Antantă, ținând în zonă importante efective ale Puterilor Centrale, efective care altfel ar fi fost folosite pe frontul de Vest, de Est sau la Salonic.
Inițial, regele Ferdinand nu a acceptat planul, decât după ce acesta a fost acceptat de către generalul Prezan și alți ofițeri români. La acea oră, Marele Cartier General nu avea destule informații despre efectivele inamice care operau în Oltenia și Muntenia, nici nu era luată în calcul debarcarea la nordul Dunării a trupelor germano-bulgare, cu toate că se știa despre concentrarea de trupe inamice pe malul sudic. Trecerea a avut loc de fapt chiar a doua zi, pe 10/23 noiembrie.
Românii se bazau pe câteva divizii în fața Bucureștiului, incomplete și greu încercate, aflate între ele la distanțe cuprinse între 40 și 80 de kilometri, și la 60 de kilometri distanță de locul prevăzut pentru atacul inițial. Câteva erau de fapt formate din rămășițele diviziilor distruse în luptele de până atunci. Fără posibilitatea de a se mișca cu rapiditate, atacul își pierdea din start din elementul surpriză și din forță. Abia în penultima zi a bătăliei, când dezastrul militar se conturase deja fără echivoc, Marele Cartier General a aflat câte divizii inamice aveau în față, având și rezerve, plus artilerie net superioară celei românești.
În teorie, o ofensivă era posibilă și putea să aibă șanse de succes, dar, în practică, armata română era clar depășită numeric, tehnologic, moral, oricare strategie defensivă sau ofensivă în Câmpia Română fiind sortită eșecului, din start. Onoarea cerea însă, în mod inutil și tragic, o ultimă încercare.
După trecerea Oltului, Falkenhayn dorea să-și trimită trupele înainte, spre Ploiești și Siret, pentru a ocupa poziții strategice înainte de venirea iernii și de o eventuală intervenție rusească în forță. În acest timp, Mackensen putea ocupa Bucureștiul. Germanii credeau probabil că românii se vor retrage sau vor capitula, probabil au fost mirați că mai au de dat o ultimă bătălie în fața capitalei. Pentru Puterile Centrale, era un mare avantaj, putând astfel spulbera armata română în câmp deschis, poate chiar scoate România din război în acel moment. Marea surpriză a fost însă că românii nu doar s-au apărat în fața capitalei, dar au și atacat, fapt care a favorizat la maxim trupele inamice.
