Puține enigme istorice au rezistat atât de bine combinației dintre obsesia cercetătorilor și instrumentele moderne de analiză precum manuscrisul Voynich. De peste un secol, specialiștii încearcă să înțeleagă ce reprezintă cele aproximativ 38.000 de „cuvinte” scrise într-un alfabet necunoscut, însoțite de ilustrații stranii cu plante imposibile, diagrame astrologice și scene care par, pe alocuri, „biologice”. În ciuda progreselor din criptografie, lingvistică și chiar a tentativelor cu inteligență artificială, textul rămâne nedescifrat în mod concludent.
Un studiu recent aduce însă o idee diferită, care schimbă unghiul întrebării. În loc să promită că „sparge” codul, propune o explicație plauzibilă despre cum ar fi putut fi produs un text atât de consistent, cu aspect de limbaj, fără să fie neapărat o limbă scrisă în sensul obișnuit. Noul cifru, numit „Naibbe”, folosește cărți de joc și zaruri pentru a transforma limbile în pictograme, iar rezultatul seamănă surprinzător cu scrierea din Voynich.
Manuscrisul Voynich este datat, în general, în secolul al XV-lea și a intrat în circuitul modern al colecționarilor în 1912, când a fost cumpărat de Wilfrid Voynich dintr-o colecție asociată unui colegiu iezuit de lângă Roma. Astăzi este păstrat la Universitatea Yale, iar faima lui se sprijină pe un paradox: textul are regularități care par „lingvistice”, dar nu corespunde niciunei scrieri cunoscute și nu cedează la metodele clasice de descifrare.
Asta a produs două tabere mari de interpretare. Prima susține că manuscrisul ar ascunde o limbă reală, codificată sau transcrisă într-un sistem de semne inventat, iar încăpățânarea cu care rezistă se explică prin lipsa cheii corecte ori printr-o tehnică de criptare neobișnuită. A doua, tot mai vocală în ultimii ani, tratează manuscrisul ca pe o farsă medievală: un obiect creat deliberat să pară plin de sens, dar care, în esență, nu transmite nimic coerent. Eșecurile repetate ale tentativelor moderne, inclusiv cele bazate pe învățare automată, au întărit această suspiciune, pentru că un text autentic tinde să lase urme statistice și semantice mai clare atunci când este atacat din mai multe direcții.
Ilustrațiile complică și mai mult lucrurile. Plantele desenate nu se potrivesc ușor cu botanica reală, diagramele par să trimită la astrologie și alchimie, iar unele scene cu femei în apă, conectate printr-un fel de „rețea” de canale, au alimentat interpretări de la medicină medievală la simbolism ezoteric. Dacă textul ar fi o glumă elaborată, de ce ar investi cineva atât de mult în coerența vizuală? Dacă textul ar fi un manual secret, de ce nu există o tradiție clară a scrierii care să-l încadreze? Tocmai acest impas face ca orice ipoteză despre „cum a fost făcut” să fie aproape la fel de importantă ca întrebarea „ce spune”.
Ce este cifrul „Naibbe” și cum imită aspectul Voynich
În noul studiu publicat în revista „Cryptologia”, jurnalistul Michael Greshko propune un mecanism manual care poate genera un text cu proprietăți asemănătoare celor din Voynich, fără a avea nevoie de tehnologie modernă sau de o infrastructură sofisticată. Ideea de bază este simplă, dar eficientă: pornești de la o limbă existentă, apoi folosești o combinație de aleatoriu controlat și reguli de conversie ca să o transformi într-un set de pictograme. Rezultatul arată ca un alfabet necunoscut, dar păstrează suficientă structură încât să pară „natural”.
Numele „Naibbe” vine de la un joc de cărți italian din secolul al XIV-lea, ales tocmai pentru a ancora ipoteza în obiecte care existau în Europa medievală. Zarurile și cărțile devin surse de aleatoriu: ele decid, de exemplu, ce variantă a unui semn apare sau cum este transformat un fragment de limbaj într-o pictogramă. Aleatoriul este esențial pentru că, fără el, un cifru manual tinde să lase tipare prea ușor de prins. În același timp, este important ca metoda să fie suficient de „executabilă” de un om, cu răbdare și disciplină, nu de o mașină.
Un element interesant este felul în care această abordare se poziționează între „limbă reală” și „farsă”. Naibbe sugerează un scenariu intermediar: textul ar putea fi produs printr-o procedură care generează ceva ce arată ca limbaj, dar care nu este neapărat destinat lecturii obișnuite. Ar putea fi un exercițiu criptografic, un joc intelectual, o demonstrație de abilitate, ori un obiect cu valoare de mister în sine. Important este că metoda poate produce un „Voynich-like” credibil, adică un text suficient de consistent încât să frustreze descifrarea, dar suficient de regulat încât să pară că ascunde un sens.
De ce ipoteza nu „rezolvă” Voynich, dar schimbă întrebarea corectă
Greshko nu pretinde că a tradus manuscrisul Voynich. Chiar din descrierea demersului reiese o limitare importantă: cifrul Naibbe reușește să aproximeze aspectul și unele caracteristici ale textului, dar nu reproduce fidel toate detaliile statistice, cum ar fi frecvența exactă a anumitor „cuvinte” și poziționarea lor tipică în rând sau paragraf. Pentru unii, asta poate părea un eșec. În realitate, în astfel de enigme, diferența dintre „aproape” și „identic” poate fi tocmai locul unde se ascund indicii valoroase.
Dacă Naibbe produce un text similar, dar nu perfect, atunci discrepanțele devin un instrument: arată ce anume este cu adevărat specific Voynich-ului și ce poate fi obținut prin metode relativ generale. Cu alte cuvinte, ipoteza mută discuția de la „nu-l putem traduce, deci e imposibil” la „ce mecanisme pot genera un text cu aceste proprietăți?”. Această schimbare de întrebare este utilă și pentru tabăra „farsei”, și pentru tabăra „limbii reale”. Pentru prima, oferă un mod plauzibil de a produce sensul de „limbaj” fără sens. Pentru a doua, sugerează că „cheia” ar putea fi mai degrabă procedurală decât lexicală: nu cauți un dicționar, ci un algoritm manual.
Mai există un efect secundar important: ipoteza Naibbe aduce manuscrisul înapoi în lumea posibilului istoric. Folosirea cărților de joc și a zarurilor nu este un detaliu pitoresc, ci o încercare de a respecta constrângerile epocii. Dacă o metodă cere instrumente sau concepte inexistente în secolul al XV-lea, ea poate fi elegantă, dar devine improbabilă. În schimb, o metodă care se sprijină pe obiecte cotidiene, deja răspândite, face scenariul mai credibil: nu ai nevoie de un geniu singular, ci doar de cineva perseverent, atras de criptografie și de puterea mistificării.
În final, misterul Voynich rămâne intact ca „mesaj”, dar devine mai clar ca „artefact”. Iar uneori, în istorie, a înțelege cum a fost făcut un obiect este primul pas real spre a înțelege de ce a fost făcut. Manuscrisul Voynich continuă să fie fascinant nu pentru că promite o revelație sigură, ci pentru că obligă fiecare generație să-și testeze limitele: ale metodelor, ale răbdării și ale tendinței noastre de a vedea sens chiar și acolo unde sensul poate fi, intenționat, camuflat.
