Masacrul de la Pădurea Olănești (cunoscut și ca Masacrul de pe Nistru) a avut loc la 23 februarie 1932, unde aproximativ 40 de români transnistreni au fost uciși de către trupele sovietice când încercau să treacă granița din URSS în România.
Context
Un genocid antiromânesc foarte puțin cunoscut a avut loc încă înaintea ocupării Basarabiei în 1940, contra românilor de la est de Nistru. Despre dimensiunea crimelor există doar informații fragmentare și incomplete.
Românii transnistreni erau arestaţi, schingiuiţi, executaţi, sau deportaţi în lagărele Siberiei pentru vina de a fi români. La început zeci, apoi sute dintre aceştia îşi lăsau tot ce aveau şi încercau să treacă apa Nistrului în România, înfruntând curenţii şi gloanţele grănicerilor sovietici. Câţi au murit în Nistru sau sub gloanţe nu vom putea ştii niciodată, dar putem veni cu date şi exemple cutremurătoare despre masacrele de la Nistru. Ziariştii occidentali spuneau în 1932 că ceea ce se petrece la graniţa sovieto-română este cu desăvârşire necunoscut lumii. În fiecare noapte, la această graniţă se aud împuşcături, zilnic se găsesc morţi şi răniţi, dintre cei care nu au reuşit să treacă.
La început, refugiaţii erau în mare parte intelectualii români urmăriţi şi pentru activitatea lor proromânească dar câţiva ani mai târziu, după epurarea intelectualilor, teroarea s-a mutat asupra populaţiei rămasă fără îndrumători şi care se opunea colhozurilor. De atunci, și mai ales de la declanșarea foametei din Ucraina, exodul a luat amploare. Părintele îşi lăsa familia în voia soartei, ascunzându-se prin păduri până prindea momentul prielnic să treacă Nistrul în România.
Autoritățile sovietice, pentru a opri această fugă generalizată, detașează în Republica Autonomă Moldovenească Sovietică agenți GPU și trupe speciale pentru a zăvorî frontiera. Detașamentele de grăniceri sunt întărite în așa fel încât nimic să nu mai poată trece. Totuşi, românii, dar nu numai ei, ci şi ruşi sau ucraineni, încearcă şi uneori reuşesc imposibilul, mai ales în nopţile geroase de iarnă, când puteau păcăli mai uşor vigilenţa grănicerilor şi traversarea se putea face pe gheaţă. Dar victimele erau nenumărate, grănicerii sovietici folosind mitralierele pentru a-i opri. Astfel, corespondentul ziarului Cuvântul menţiona la 19 ianuarie 1932 faptul că în ultimele zile au trecut Nistrul peste 80 de familii din Moldova Sovietică, bărbaţi, femei, unele însărcinate, bătrâni, copii.
Datorită acestor treceri și faptului că refugiații nu aveau nimic și nici posibilități de întreținere, se organizează „Comitetul pentru ajutorarea refugiaților moldoveni de dincolo de Nistru” condus de Pantelimon Halippa, care preia donațiile pentru refugiați și se ocupă de cazarea, hrana, îmbrăcarea lor, face eforturi pentru găsirea rudelor, caută locuri de muncă pentru adulți și se ocupă cu școlarizarea copiilor refugiați.Între timp, numărul refugiaților se mărea din ce în ce mai mult, dar și ale victimelor, iar poveștile supraviețuitorilor sunt cutremurătoare: foamea, frigul, amenințările deportărilor și comportamentul bestial al autorităților i-a făcut să riște ce le-a mai rămas, viața, în încercarea de a trece Nistrul în România.
Urmări
Acest masacru a ajuns şi în discuţia Parlamentului României în şedinţa de la 26 februarie 1932, dar măsuri concrete nu s-au putut lua, din moment ce sovieticii tratau toate aceste acuze ca şi propagandă capitalistă.
Ziaristul Geo London a publicat un amplu reportaj despre acest masacru în ziarul francez „Le Journal”, atrăgându-şi invectivele oficiosului partidului comunist francez „L’Humanite” şi protestele ambasadei sovietice care calificau cele scrise ca şi atacuri incalificabile la realităţile din Uniunea Sovietică.
Societatea Naţiunilor, nici ea nu a făcut nimic.
Dar masacrul de la Pădurea Olănești va fi complet uitat din cauza atrocităților comise românilor de către sovietici după cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord la 26 iunie 1940. Tragedia basarabenilor și bucovinenilor, mult mai apropiată și mai mediatizată, a făcut uitată tragedia românilor transnistreni.
