În Evul Mediu, păcura, deopotrivă cu cele mai multe dintre produsele subsolului (mai puţin aurul şi sarea) nu a făcut obiectul unor dispoziţii în materie de drept de proprietate, condiţii de extragere etc. Numai de la începutul secolului al XIX-lea datează primele reglementări scrise, relative la proprietatea minieră.
Astfel, în 1817 Codul Callimachi (art. 382 şi 509) stabilea în Moldova ca bunurile miniere aparţineau statului, în vreme ce Codul Caragea din Ţara Românească introducea la 1818 regimul primului ocupant. Ambele coduri s-au aplicat până la 1832, când au fost înlocuite cu Regulamentele Organice.
În materie de drept minier, Regulamentele au introdus – după modelul rusesc – un sistem unic de proprietate în ambele Principate: „subsolul aparţinea proprietarului suprafeţei”.
Au persistat deosebiri numai în ceea ce privea regimul de exploatare a minelor în cele două Principate astfel, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, proprietarii puteau să-şi exploateze singuri minele dar, dacă refuzau să procedeze la exploatarea lor, „domnia” intervenea – după scurgerea unui termen de 18 luni, respectiv 5 ani – pentru a le concesiona unei terţe persoane.
Se înţelege interesul domniei în exploatarea minelor, căci ea percepea, în Moldova, o taxă egală cu a zecea parte din câştig (zeciuiala) de la exploatatori. UItimele deosebiri existente între Moldova şi Ţara Românească în domeniul regimului minier au dispărut după Unirea de la 1859.
La 26 noiembrie 1864 Codul civil al lui Cuza a introdus un regim unic valabil pe tot cuprinsul statului român.
Articolul 489 din acest cod prevedea: „Proprietatea pământului cuprinde în sine proprietatea suprafeţei şi a subfeţei lui”, în privinţa normelor de exploatare, articolul 491 stipula că proprietarii subsolului urmau să se supună prescripţiilor (neprecizate) ale unei viitoare legi miniere (lege care nu s-a mai realizat).
Constituţia din 1866 (art. 131) a relevat, de asemenea, necesitatea elaborării unei legi a minelor în România.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, bogăţiile miniere (inclusiv petrolul şi gazele asociate) ajung să se bucure de o mai mare atenţie, dat fiind rolul lor, ce nu putea fi nicicum neglijat, în dezvoltarea economică a statului român modern.
De acum înainte, ele au format obiectul unor dispoziţii speciale – legile miniere. Este semnificativ faptul că în a doua jumătate a veacului trecut s-au depus în Parlamentul de la Bucureşti nu mai puţin de şase proiecte de legi miniere: în 1863, 1870, 1873, 1881, 1886 şi 1895.
Dintre acestea numai un singur proiect de lege – cel întocmit de ministrul conservator P.P. Carp în 1895 – a apucat să prindă viaţă.
Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea bogăţiile minerale încep să capete o atenţie potivită valorii lor.
Izvoare istorice vorbesc totuşi de prezenţa acestor minerale pe actualul teritoriu al României încă din vremea domnitorului Moldovei, Ştefan cel Mare. Mai târziu în 1817 prin codul Calimachi, în Moldova era statuat că bunurile miniere aparţineau statului. În Ţara Românească, la 1818, codul Caragea stabilea regimul primului ocupant.
Regulamentul Organic din 1831 introdus de ocupaţia rusească în cele două ţări, legifera că subsolul aparţinea proprietarului. Dreptul de proprietate a fost din nou revăzut pe timpul administraţiei domnitorului Cuza, Codul civil din 1864 prevedea că proprietatea asupra pământului se întinde de la suprafaţă până la subsol.
În timp ce în Principate pe timpul domniilor pământene, statul reţinea ca impozit zece la sută din valoarea afacerii, între timp, redevenţa pentru stat a scăzut după 1895 la numai doi la sută.Până la 1857 un subprodus al ţiţeiului, varianta primară, păcura a fost folosită pe scară largă îndeosebi pentru iluminat public.
Bucureştiul a fost primul oraş din Europa alimentat cu păcură. La sfârşitul anului 1857, producţia de petrol a Ţărilor Române însuma numai 275 de tone, pe când la 1885 ajunsese la peste 80 de mii de tone.
Familii ca : Monteoru, Stănculeanu, Mateescu, Mehedinţeanu, Grigorescu, Câmpeanu au fost unii din primii investitori autohtoni în industria petrolului. Exploatarea se făcea cu mijloace rudimentare dacă le comparăm cu tehnologia de azi. În România nu funcţiona nici o rafinărie, aşa că preţul petrolului rămâne numai ca produs primar, destul de mic.
Primii exploatatori ai terenurilor petrolifere au fost ţăranii cu suprafeţe de 5 mii până la 10 mii de metri pătraţi. Fiindcă utilajele erau foarte scumpe concesionarea sau vânzarea pământurilor a devenit o practică ce a adus şi primele necazuri. Cumpărate pe sume derizorii, terenurile au fost vândute în unele cazuri chiar de-a doua zi în schimbul unor sume considerabile, ducând la spolierea ţăranilor.
Exploatarea terenurilor petrolifere după 1895 a fost cu totul neraţională şi neeconomică. În doar zece ani, concurenţa americană din domeniu a scăzut preţul petrolului românesc în Europa cu peste 75 la sută. Şi politica agresivă a trusturilor americane s-a dovedit o piedică serioasă atât pentru români, cât şi pentru viitorii investitori europeni.
Legea minelor din 1885 o creaţie a conservatorilor, dintre care cel mai vizibil a fost prim-ministrul Petre Carp, a deschis calea exploatării terenurilor petrolifere intereselor străine.
Până atunci, între 1870 şi 1880, nouă din zece proprietăţi petrolifere aparţineau autohtonilor. La 1914 aveam 11 provenienţe de capital în România, în petrol : german, englez, olandez, francez, belgian, american, austro-ungar, italian, suedez şi românesc. La 31 decembrie 1915, capitalul nominal al societăţilor petroliere de la noi ajunsese la 512 milioane de lei aur.
Germania avea de departe cele mai mari sume investite în industria petrolului românesc.
În 10-15 ani de la adoptarea legii minelor sau legea Carp, capitalul străin a monopolizat aproape în întregime această ramură economică. În anul 1913 a fost înregistrată o producţie record de 1 885 000 de tone, consumul intern fiind de o treime.
Proiectul legii minelor din 1895 a fost votat în Senat la 11 februarie cu 65 de voturi pentru şi 22 de voturi contra. La 10 aprilie legea minelor a fost prezentată la Cameră.
G. Roznovanu, conservator se pronunţa pentru respingerea legii pe motiv că aducea amestecul guvernului în afaceri private, că P.P. Carp împinge partidul la socialism de stat, ceea ce va nimici prestigiul şi puterea formaţiunii politice.
Liberalii s-au pronunţat cu înverşunare împotriva legii minelor elaborată de P.P. Carp, un membru marcant al PNL, C. Stoicescu declara că legea în ansamblul său este anticonstituţională. Mai târziu, către finele lunii, liberalii publică un manifest prin care se declarau convinşi că legea în cauză îi alungă pe ţărani de pe proprietăţile lor şi concesionează avuţiile ţării capitaliştilor străini.
În ciuda adversităţilor, a protestului, legea minelor este trecută prin Cameră la 18 aprilie 1895, în lipsa liberalilor cu 81 de voturi pentru şi şase voturi contra.
