Ocuparea statelor baltice se referă la perioada în care statele baltice (Estonia, Letonia, Lituania) au suferit regimul ocupației străine, mai întâi din partea Uniunii Sovietice ca urmare a prevederilor pactului de neagresiune sovieto-german din 1939, mai apoi din partea Germaniei Naziste din 1941 până în 1944 și din nou din partea URSS din 1944 până în 1991.
În momentul în care s-a declanșat al doilea război mondial în 1939, soarta statelor baltice fusese deja hotărâtă prin „Protocolul adițional secret” al pactului de neagresiune sovieto-german din august 1939.
Pierderile umane din timpul celui de-al doilea război mondial în statele baltice au fost printre cele mai ridicate din Europa. Estimările oficiale arată o pierdere de 25% pentru Estonia, 30% pentru Letonia și 15% pentru Lituania. Aceste pierderi, care cuprind atât pierderile provocate de lupte cât și cele provocate de deportările sovietice din 1941 și de deportările germane și de Holocaust au fost estimate la 90.000 de oameni pentru Estonia, 180.000 pentru Letonia și 250.000 pentru Lituania.
În perioada perestroikăi, a avut loc o reevaluare a istoriei sovietice, prin care a fost condamnat protocolul secret dintre Germania și URSS, care a dus la invadarea și ocuparea statelor baltice.
După prăbușirea Uniunii Sovietice, lupta statelor baltice pentru independență s-a încheiat cu restaurarea suveranității depline a celor trei republici în 1991. Rusia a început să-și retragă trupele din țările baltice (începând de la Lituania) în 1993. Ultimele trupe ruse s-au retras din statele baltice în august 1994. Rusia sa încheiat oficial prezența militară în țările baltice, în august 1998 de dezafectare-1 Skrunda stație radar în Letonia. Instalațiilor demontate au fost repatriați în Rusia și pe site-ul a revenit la controlul letonă, cu ultimul soldat rus lăsând solul Mării Baltice în octombrie 1999.
În problema istoriei statelor baltice există mai multe puncte de vedere divergenete.
În perioada perestroicii, reevaluarea istoriei sovietice a dus la condamnarea în 1989 a protocolului secret al pactului de neagresiune sovieto-german, care a dus la ocuparea statelor baltice. Prăbușirea URSS-ului a dus la restaurarea deplină a suveranității statelor baltice în 1991. În conformitate cu interpretarea Curții Europene a Drepturilor Omului, a guvernele statelor baltice, SUA și a UE, , ocuparea statelor baltice de către URSS a fost un act ilegal. În 1940, unii dintre balticii care s-au opus includerii Estoniei, Letoniei și Lituaniei în URSS au fost executați alături de milioane alte victime ale stalinismului. Cele trei state au rămas sub ocupația sovietică până la restaurarea independenței lor în 1991, în condițiile în care ocupația de 48 de ani a fost considerat tot timpul ilegală de democrațiile occidentale. Statele Unite a aplicat în ceea ce privește cele trei state baltice Doctrina Stimson, transformată într-un precedent al dreptului internațional.
Guvernul Rusiei și oficialitățile Federației Ruse se păstrează pe poziția conform căreia anexarea statelor baltice de URSS a fost un act legitim și că de fapt sovieticii au eliberat aceste țări de sub dominația nazistă. Mai mult, guvernul rus susține că trupele sovietice au intrat în țările baltice în 1940 cu acordul guvernelor legale din aceste state. Poziția oficială rusă este aceea că nu se afla în stare de război și nu s-a angajat în acțiuni de luptă pe teritoriul celor trei state, de aceea cuvântul „ocupație” nu poate fi utilizat în acest caz. Ministerul de externe al Rusiei declară că „Aserțiunile cu privire la „ocuparea” de către Uniunea Sovietică și cu privire la pretențiile corespunzătoare ignoră toate realitățile legale, istorice și politice și sunt de aceea complet nejustificate”. Diferiți istorici afirmă că oficialii ruși încearcă o nouă rescriere și falsificare a istoriei.
Ultimatumurile adresate Estoniei, Letoniei și Lituaniei
Pe 24 septembrie 1939, în largul porturilor estone au apărut nave de război ale marinei sovietice, iar bombardierele sovietice au făcut zboruri de intimidare deasupra teritoriului eston. Aviația sovietică a violat pe rând spațiul aerian a tuturor celor trei state baltice prin zboruri de recunoștere de pe 25 septembrie. Uniunea Sovietică a emis trei ultimatumuri adresate celor trei guverne prin care pretindea înființarea unor baze militare pe teritoriile lor naționale.
Guvernul Estoniei a aceptat ultimatumul, semnând un acord pe 28 septembrie. Au urmat Letonia pe 5 octombrie și Lituania pe 10 octombrie. Acordurile au permis Uniunii Sovietice să înființeze baze militare în statele baltice pe toată durata războiului european și să staționeze 25.000 de soldați în Estonia, 30.000 în Letonia și 20.000 în Lituania începând cu octombrie 1939.
La începutul anului 1939, Districtul Militar Leningrad alocase deja 17 divizii, aproximativ 10% din efectivele Armatei Roșii, în statele baltice. Mobilizarea a urmat la scurtă vreme după aceea. Armata a 8-a a fost relocată în Pskov pe 14 septembrie 1939 iar la dispoziția Districtului Militar Leningrad a fost pusă nou formata Armată a 7-a. Pregătirile de invazie erau aproape încheiate. Pe 26 septembrie, Districtul Miliar Leningrad a primit ordinul să „înceapă concentrarea de trupe la granița estono-letonă și să încheie operațiunea până pe 29 septembrie”. Ordinul nota special că „în ceea ce privește momentul atacului se va emite o directivă separată”. La începutul lunii octombrie, sovieticii concentraseră în total de-a lungul granițelor estono-letone:
437.325 soldați;
3.635 piese de artilerie;
3.052 tancuri;
421 vehicule blindate;
21.919 automobile.
Invazia
Pe 12 iunie 1940, a fost emis ordinul pentru declanșarea blocadei militare totale a Estoniei de către Flota Mării Baltice.
Pe 14 iunie 1940, a fost declanșată blocada militară sovietică asupra Estoniei, în timp ce atenția opiniei publice mondiale era îndreptată spre Parisul, care fusese ocupat de trupele germane doar cu o zi mai devreme. Două bombardiere sovietice au deschis focul cu mitralierele de la bord și au doborât avionului de pasageri “Kaleva”, care zbura pe ruta Tallinn – Helsinki și care avea la bord trei valize diplomatice ale legătiilor americane din Tallinn, Riga și Helsinki. Diplomatul guvernului american Henry W. Antheil, Jr. a fost ucis în atac.
Pe 15 iunie, Uniunea Sovietică a invadat Lituania și trupele sovietice au atacat grănicerii letoni la Maslenki.
Pe 16 iunie 1940, URSS au invadat Estonia și Letonia.
Viaceslav Molotov a acuzat statele baltice de conspirație împotriva Uniunii Sovietice și a emis un ultimatum tuturor statelor baltice pentru schimbarea guvernelor cu executive cu atitudini prietenoase față de URSS, a căror componență să fie aprobată de Moscova. Uniunea Sovietică a prezentat noi cereri, inclusiv acceptarea de către baltici a unor trupe sovietice suplimentare. Mai multe sute de mii de soldați sovietici au intrat în Estonia, Letonia și Lituania. Aceste trupe adiționale sovietice depășeau numeric cu mult armatele celor trei state luate la un loc.
Guvernele baltce au decis în aceste condiții de izolare internațională și în condițiile în care trupele din țară și cele de la granițe erau copleșitoare din punct de vedere numeric, să nu opună rezistență. Ocuparea militară soovietică a fost completată de „preluarea” puterii (în fapt, lovituri de stat) de guverne de orientare comunistă.
Cea mai mare parte a trupelor baltice s-au predat fără luptă, în conformitate cu ordinele primite de la guvernele lor, care au considerat că o rezistență militară ar fi inutilă și ar fi generat uriașe pierderi umane. Militarii baltici au fost dezarmați de cei ai Armatei Roșii. În Tallinn a fost semnalată rezistența unui batalion eston, care a fost înfrânt după câteva ore de luptă.
Teroarea sovietică
După ocuparea statelor baltice, autoritățile sovietice au declanșat operațiuni de deportare a „dușmanilor poporului” prin Ordinul № 001223, „Cu privire la procedura de doprtare a elementelor antisovietice din Lituania, Letonia și Estonia”.
Procesul de epurare a elmentelor antisovietice au fost conduse de apropiați ai lui Stalin, comuniștii locali și de ajutoare venite din Rusia, care au proclamat „guverne populare” în statele ocupate.
În lunile următoare, guvernele prosovietice au organizat alegeri măsluite în timpul căruia candidații necomuniști au înfrânți. Rezultatele alegerilor au fost măsluite în totalitate: rezultatetele votului au fost știute de presa din Londra cu 24 de ore mai înainte de închiderea urnelor. În nou alesele parlamente, comuniștii dețineau o majoritate confortabilă, iar în august, în ciuda declarațiilor făcute mai înainte de alegeri conform cărora statelor baltice nu vor fi încorporate în URSS, deputații baltici au cerut în unanimitate ca țările lor să fie admise ca republici constituente sovietice. Cererile parlamentelor baltice au fost „aprobate”, iar cele trei republici au fost anexate în mod oficial de Uniunea Sovietică.
Îmediat după alegeri, unități ale NKVD-ului, sub comanda Ivan Serov, au arestat mai mult de 15.000 de „elemente ostile” și membrii ai familiilor lor. În primul al de ocupație sovietică, (iunie 1940 – iunie 1941), numărul execuțiilor confirmate, a deportaților și arestaților a fost de cel puțin 124.467, (59.732 estoni, 34.250 letoni și 30.485 lituanieni). Printre aceste victime s-au numărat 8 foști șefi de stat și 38 de foști miniștri estoni, 3 foști șefi de stat și 15 foști miniștri letoni și președintele în funcție, 5 foști prim-miniștri și alți 24 foști miniștri lituanieni.. Cea mai amplă acțiune de „curățare” a fost planificată pentru noaptea de 27-28 iunie 1941, dar nu a mai avut loc din cauza invaziei germane (Operațiunea Barbarossa)[38]. În conformitate cu opinia istoricului Robert Conquest, deportările selective efectuate în statele baltice au reprezentat o politică de „decapitare” a unei națiuni prin îndepărtarea purtătorilor ei de cuvânt”, politică care a fost evidentă în masacrul de la Rainiai.
Între iulie și august 1940, ambasadorii statelor baltice din Statele Unite și Regatul Unit au prezentat proteste oficiale împotriva ocupării sovietice și a anexării țărilor lor. SUA, în conformitate cu principiile Doctrinei Stimson (declarația lui Sumner Welles din 23 iulie 1940), la fel ca și majoritatea altor țări occidentale nu au recunoscut niciodată oficial anexarea, dar nu s-au amestecat în mod direct în controlul sovietic din regiune. Statele baltice și-au continuat existența de jure în conformitate cu prevederile dreptului internațional.. Reprezentarea diplomatică și consulară a statelor baltice a continuat să funcționaeze în unele state occidentale între 1940 – 1991 (SUA, Australia, Elveția). Membrii corpului diplomatic al Estoniei, Letoniei și Lituaniei au continuat să exprime poziția oficială a statelor lor și să protejeze interesele cetățenilor lor din străinătate în perioada 1940–1991, până la restabilirea independenței statelor baltice.
Evenimentele din statele baltice nu au fost izolate. În Finalanda și Peninsula Scandinavă, marile puteri au pretins diferite concesiuni, care aduceau atingeri atât statutului lor de neutralitate cât și suveranității naționale. Astfel, Germania a făcut presiuni asupra Suediei să asigure dreptul de tranzit pentru transportul materialelor și personalului militar între Norvegia și porturile sudice suedeze, drept pe care l-a obținut până la urmă, după ocuparea Norvegiei. Aproape imediat, Uniunea Sovietică a început să exercite presiuni asupra Finlandei pentru a ceda drepturile asupra teritoriului dintre baza navală Hanko și granița sovietică. Această ultimă concesie a fost obținută după încheierea războiului de iarnă și semnare tratatului de pace de la Moscova. Tot atunci, URSS a obținut controlul asupra minei de nichel de la Petsamo.
În august, Finlanda a oferit drepturi de tranzit trupelor germane care se deplasau din nordul Norvegiei spre porturile din Golful Bothnia. Această cedare a fost făcută în cadrul unui proces diplomatic mai amplu, prin care s-a încercat îmbunătățirea relațiilor cu Germania Nazistă, care fuseseră la un nivel scăzut la începutul deceniului al patrulea. Finlanda a reușit să-și înmulțească toate contactele politice cu Germania, care a fost percepută ca singura speranță de ajutor împotriva agresivității sovietice. În septembrie, Finlanda și URSS au ajuns la o înțelegere în privința portului Hanko. Când ministrul de externe sovietic, Viaceslav Molotov, a cerut în noiembrie 1940 ajutorul pasiv și acceptarea din partea Germaniei pentru ocuparea Finlandei, Hitler a refuzat să răspundă pozitiv, el considerând această țară nordică un aliat potențial în viitorul atac împotriva sovieticilor. Negocierile pentru minele de la Petsamo au bătut pasul pe loc pentru mai multe luni, până când sprijinul indirect al Germaniei au permis Finlandei să întrerupă discuțiile cu partea sovietică.
