La 17 decembrie 1863, in Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei a fost votata „Legea secularizarii averilor manastiresti”, 25% din teritoriul tarii devenind patrimoniul statului si prevedea ca:
„Toate averile mănăstireşti închinate şi neînchinate precum şi alte legate publice sau daruri făcute de diferiţi testatori şi donatori din Principatele Unite la Sfîntul Mormînt, Muntele Athos, Sinai precum şi la mitropolii, episcopii şi la metoacele (n.r. mănăstiri mici, subordonate unor mănăstiri mai mari, termen din limba greacă) lor de aici din ţară şi la alte mănăstiri şi biserici din oraşe sau la aşezăminte de binefacere şi de utilitate publică, se proclamă domeniuri ale Statului Român, iar veniturile acestor aşezăminte vor fi cuprinse în bugetul general al statului ”.
Masura adoptata in 1863, la 4 ani de la Unirea Principatelor era fundamentala pentru formarea noului stat roman, intrucat un sfert din suprafata arabila a tarii, plus numeroase paduri, apartinea manastirilor romanesti aflate sub influenta preponderent greaca. Aceste proprietati generau anual venituri de circa 7 milioane de franci, bani care luau calea strainilor .
“Secularizarea averilor manastiresti” a fost una dintre marile reforme adoptate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza pentru modernizarea noului stat, infiintat in anul 1859, prin unirea Moldovei cu Tara Romaneasca.
Alexandru Ioan Cuza, domnitorul noului stat, si Guvernul condus de Mihail Kogalniceanu, au hotarat mai multe reforme pentru bunastarea statului, cele mai mari dintre acestea fiind “Secularizarea averilor manastiresti”, “Reforma fiscala” si “Reforma agrara”.
Inca din vechime a existat obiceiul ca domnitorii si boierii instariti sa faca donatii de seama bisericilor si manastirilor ctitorite. In randul acestor donatii, pe langa obiecte de cult si bunuri mobile, se aflau aproape intotdeuna si bunuri imobile, precum: sate, mosii, lacuri, rauri, paduri etc. Astfel, in timp, unele manastiri si biserici de mir au ajuns sa posede averi insemnate.
Incepand cu secolul al XII-lea, odata cu cresterea influentei politice grecesti, mai multe biserici si manastiri din Tara Romaneasca si din Moldova au fost “inchinate” unor manastiri grecesti din Sfantul Munte Athos, precum si altora asemenea, din Patriarhiile de la Constantinopol, Alexandria si Ierusalim. Aceasta “inchinare” implica, pe langa adoptarea unor reguli administrative specifice, si trimiterea in strainatate a intregului venit al unitatii de cult respective.
Mai inainte de reforma administrativa privind averile manastiresti, aproximativ un sfert din suprafata arabila a tarii, precum si multa padure, apartinea manastirilor si bisericilor “inchinate”. Veniturile obtinute de pe urma acestor proprietati, ajungand la niste sume enorme, fie treceau granitele tarii, fie erau cheltuite in tara, insa in folosul propriu al strainilor. Mai mult, calugarii greci, aflati la conducerea locasurilor de cult “inchinate”, refuzau hotarat platirea impozitelor anuale catre stat.
In anul 1859, cand otomanii au decretat scutirea locasurilor de cult “inchinate” de la contributiile anuale catre stat, nou-infiintatul guvern roman si-a manifestat autoritatea, sechestrand veniturile acestora. In continuare, in primavara anului 1863, ministrii au hotarat ca limba de oficiere a slujbelor, in bisericile din noul stat, sa fie limba romana, iar nu limba slavona sau limba greaca. In aceste conditii, cand multi calugari greci au cautat sa fuga din tara, luand cu ei cat mai multe lucruri scumpe din manastirile “inchinate”, autoritatile au dispus iesirea acestora din tara numai in baza unui act special si fara a detine bunuri de patrimoniu.
Mai apoi, in vara anului 1863, guvernul tarii a oferit calugarilor greci o suma imensa, drept despagubire, pentru proprietatile din tara, insa patriarhul Sofronie al III-lea al Constantinopolului a refuzat oferta. In pofida atitudinii negative a otomanilor si a rusilor, motivati de interese politice proprii, Guvernul condus de Mihail Kogalniceanun a adoptat legea mult dorita. Cu ajutorul lui Dimitrie Bolintineanu si al lui Costache Negri, in ziua de 17/29 decembrie 1863, a fost adoptata “Legea secularizarii averilor manastiresti”, care prevedea urmatoarele:
“Toate averile manastiresti inchinate si neinchinate, precum si alte legate publice sau daruri facute de diferiti testatori si donatori din Principatele Unite la Sfantul Mormant, la Muntele Athos, la Sinai , precum si la mitropolii, episcopii si la metoacele lor de aici, din tara, si la alte manastiri si biserici din orase sau la asezaminte de binefacere si de utilitate publica, se proclama domenii ale Statului Roman, iar veniturile acestor asezaminte vor fi cuprinse in bugetul general al statului.”
În total au fost trecute în proprietatea statului 75 de manastiri inchinate bisericii grecesti, dintre care 44 din Valahia si 31 din Moldova, care detineau la rîndul lor mai multe metocuri (manastiri mici, subordonate administrativ unei manastiri mai mari, o proprietate imobiliară a unei mănăstiri) si mosii. Numarul mosiilor inchinate era de 560 (366 în Valahia si 194 din Moldova).
Legea secularizării prevedea o compensatie de 82 milioane lei (din care aveau să se scada 31 milioane datoare statului de aşsezamintele religioase), o suma mare pentru bugetul tarii, bani pe care calugarii greci i-au refuzat nemultumitii. Conducerea Bisericii Ortodoxe a hotarat sa refuze oferta facuta de statul roman, in speranta ca Puterile garante vor interveni.
In final calugarilor nu li s-a mai platit nimic. Pentru a nu avea aparenta unei legi xenofobe, au fost secularizate deopotriva si averile manastirilor romanesti care nu ţineau de greci.
