Evreii pământeni primeau, astfel, cetățenie română. Adoptarea “Regulamentului Organic” în 1831 a însemnat apariția primei “Constituții” românești.
Aceasta prevedea obligatia ca toti evreii sa fie înregistrati la autoritatile locale, specificându-se ocupatia fiecaruia. «Evreii care nu-si puteau dovedi utilitatea trebuiau evacuati din localitatile respective». În pofida faptului ca, atât în Moldova, cât si în Muntenia revolutionarii români de la 1848 cereau emanciparea evreilor, si în pofida bunavointei manifestate fata de evrei de catre domnitorul Alexandru Ioan Cuza, in secolul al XIX-lea numarul legilor, dispozitiilor si regulamentelor care ingradeau emigrarea evreilor creste..
Abdicarea, în 1866, a Domnitorului Alexandru Ioan Cuza si urcarea pe tronul României a membrilor familiei Hohenzollern au reprezentat tot atâtea lovituri date curentului favorabil evreilor români. Ion Bratianu, fostul revolutionar pasoptist, a inaugurat în calitate de Ministru de Interne, începând din primavara anului 1867, o sistematica politica antievreiasca.
Circularele lui Bratianu ordonând izgonirea evreilor din sate si chiar arbitrara expulzare din tara au fost aplicate cu strasnicie de catre autoritati. În martie 1868 se depune la Camera Deputatilor un proiect de lege referitor la activitatea evreilor în mediul rural, prevazând alungarea acestora din sate. În iulie 1869, ca raspuns la protestul guvernului francez în legatura cu statutul evreilor din România, Mihail Kogalniceanu trimite Parisului o nota în care refuza sa-i considere pe evrei ca cetateni români.
Tot Mihail Kogalniceanu enumera în Parlament, la 16 decembrie 1869, masurile discriminatorii anti-evreiesti în vigoare atunci, pentru a raspunde astfel protestului formulat de la tribuna Camerei de catre deputatul de Bârlad, I. Codreanu, nemultumit de ceea ce acesta numise “comportamentul” evreilor si de asistenta pe care populatia evreiasca din România o primea din partea “Aliantei Israelite Universale”.
În lunile iunie si iulie 1878 are loc Congresul de la Berlin, care, în schimbul recunoasterii independentei României, statueaza egalitatea în drepturi a tuturor cetatenilor tarii si acordarea de drepturi civile evreilor. Articolul 44 elaborat de participantii la Congres prevedea:
«În România deosebirile de confesiune sau credinta religioasa nu vor putea fi invocate nimanui ca motiv de excludere sau de împiedicare de a se bucura de drepturi civile si politice de interzicere de a practica functii publice si de a obtine onoruri, sau de a exercita orice mestesug sau profesie în nici un fel de localitate»
La 17 ianuarie 1879 guvernul depunea mesajul de revizuire a articolului 7 din Constitutia României. Aceasta ar fi trebuit sa conduca la acordarea cetateniei române evreilor români, dar, de fapt, guvernul a adoptat un sistem de tergiversari, paralel cu o sustinuta campanie antievreiasca. Mihail Kogalniceanu si Ion Bratianu îi prezentau pe evrei atât strainatatii cât si Parlamentului României ca pe dusmani ai tarii.
În octombrie 1879 Parlamentul vota legea de revizuire a articolului 7 din Constitutie, care avea sa împiedice, practic pâna dupa sfârsitul primului razboi mondial, naturalizarea in masa a evreilor români. Legea votata în 1879 acorda cetatenia româna în bloc doar unui numar de 888 de evrei care luptasera în Razboiul de Independenta a României din 1877, astfel ca, la 38 de ani dupa 1866, fusesera încetateniti doua mii de evrei, inclusiv fostii combatanti evrei din Razboiul pentru Independenta.
