Conflictul militar a reprezentat o luptă dintre trupele armatei române și cele otomane din timpul Asediului de la Vidin. Lupta de la Smârdan a avut un rol decisiv în operațiunea militară care s-a înfăptuit în zilele de 12–14/24–26 ianuarie 1878 și care avea ca scop principal, cucerirea de către Armata Română a liniei fortificate exterioare a Cetății Vidin și izolarea garnizoanei otomane de liniile de comunicații terestre exterioare.
Câștigarea Războiului de Independență (1877-1878) a fost posibilă datorită bătăliilor semnificative de la Plevna, Rahova și Vidin. Ocuparea Smârdanului la data de 12 ianuarie 1878 a făcut parte din strategia de asediere a Vidinului. Așadar, după capitularea grupării turcești de la Plevna, forțele ruse împreună cu voluntarii bulgari au continuat ofensiva spre Constantinopol, forțelor române rămânându-le să înfrângă trupele turcești rămase în nord-vestul Bulgariei, în cetățile Vidin și Belogragic.
Înfrângerea otomanilor la Plevna (30 august/11 septembrie – 28 noiembrie/10 decembrie 1877) a provocat mutaţii în strategiile ofensive ale armatelor aliate. Astfel, trupele ruseşti s-au îndreptat spre Adrianopol, în timp ce armata română primise misiunea de a contracara ofensiva detaşamentelor de oaste otomană, care acţionau în partea nord-vestică a Bulgariei. Intenţia trupelor române de a cuceri Vidinul a presupus o reevaluare a situaţiei, deoarece cetatea beneficia de suportul a trei puncte de rezistenţă, bine întărite, precum cele de la Smârdan, Inova şi Capitanovcea.
Astfel, armata română a fost reorganizată, creându-se Corpul de Vest (format din 3 divizii de infanterie și 2 brigăzi de cavalerie) ale cărui operațiuni se concentrau pe cetatea Vidin, unde turcii aveau o garnizoană de 10.000 de oameni. Pentru ca Vidinul să nu fie în bătaia artileriei, turcii făcuseră pe aliniamentul Capitanovcea – Inova – Smârdan – Novoselce o poziție înaintată de apărare.
Pentru a putea bombarda Vidinul înainte de atac, aliniamentul de apărare turcesc trebuia să cadă. Astfel, la 12 ianuarie 1878, Comandamentul de Vest a declanșat ofensiva Smârdanului.
Comandantul corpului armatelor române, generalul Mihail Cerchez, decide atacul asupra Smârdanului, considerat punctul central în supunerea Vidinului. Acesta l-a însărcinat pe locotenent colonelul Ioan Cotruţ cu lansarea atacului. Potrivit instrucţiunilor privind atacul, operaţiunea urma să se declanşeze după încheierea celei de-a treia salve a bateriilor de artilerie şi presupunea înaintarea regimentului 6 linie până la semnalul stabilit. Maiorul Ulescu şi companiile 7 şi 8 ale batalionului său înaintează prin zăpadă, reuşind să atingă aliniamentul pedestrimii turceşti. Efortul dorobanţilor este dublat de şarja de cavalerie a regimentului 8 călăraşi din escadronul Suceava. Profitând de intensitatea atacului de cavalerie, maiorul Ulescu îşi conduce oamenii asupra parapetelor. Soldaţii otomani se retrag din dispozitiv, încercând o scurtă tentativă de repliere în localitatea Smârdan. Sub directa comandă a locotenent colonelului Ioan Codruţ, regimentul 6 începe lupta la baionetă. Descoperirea celei de-a doua redute a provocat dublarea eforturilor militare, maiorului Ulescu revenindu-i misiunea de a înfrânge şi acest al doilea punct al fortăreţei Vidinului.
Datorită iscusinţei dovedită de locotenent colonelul Ioan Cotruţ în organizarea atacurilor, către sfârşitul zilei, românii au încheiat cu succes şi operaţiunea de cucerire a Inovei, ultima redută otomană. Pierderile armatei române au fost semnificative, un număr de c. 600 de militari morţi şi răniţi. „Victoria de la Smârdan câştigată în ziua de 12 ianuarie este una dintre cele mai frumoase ale României. În acea zi, drapelul ţării, fâlfâind pe întăriturile de la Smârdan, a dat corpului de vest completarea investimentului Vidinului până la Ceiselo şi Dunăre.
Ocuparea pozițiilor de la Smârdan și Inova a deschis calea trupelor române spre Vidin, unde au intrat o lună mai târziu, pe 12 februarie 1978. Apoi, la 13 februarie a căzut și Belogragic. Numele satului Smârdan a devenit un simbol al victoriei, însă lupta de la Smârdan a fost o luptă grea, în urma căreia au murit și au fost răniți peste 600 de militari români. Predarea acestor cetăți a însemnat sfârșitul campaniei militare purtate la sud de Dunăre și a consfințit, cu prețul a 10.000 de militari români morți, răniți și dispăruți, obținerea Independenței.
