Originea cuvântului „Crăciun” rămâne în continuare un mister. Unii lingvişti spun că ar fi moştenit din latinescul „creationem”, care înseamnă creaţie sau naştere, iar alte izvoare istorice ar sugera că la originea sa se află un cuvânt mult mai vechi, tracic, de dinainte de romanizarea Daciei. Alţi specialişti spun că ar proveni din slavă. Cel puţin opt sensuri diferite au fost asociate acestui cuvânt de-a lungul timpului.
Bradul de Crăciun
Un obicei specific sărbătorilor de iarnă este aducerea în casă şi împodobirea unui brad, căruia îi este dedicat şi un cântec: „O brad frumos, o brad frumos, / Cu cetina tot verde… / Tu eşti copacul credincios, / Ce frunza nu şi-o pierde…”. Încă din Antichitate, oamenii se închinau la pomi numiţi de ei sacri. Druizii socoteau stejarul drept copac sfânt. Egiptenii aveau palmierul, iar scandinavii şi romanii – bradul. Romanii, în timpul Saturnaliei, împodobeau bradul cu boabe roşii. Saturnaliile (17 – 23 decembrie) erau zile de sărbătoare în onoarea zeului roman Saturn, în perioada solstiţiului de iarnă. Pentru vechile civilizaţii antecreştine aceasta era ziua naşterii zeilor, când zilele începeau să se lungească, iar omul era binecuvântat prin renaşterea naturii. Treptat, boabele s-au transformat în globuri. Pomul de Crăciun, cu podoabele şi cântecele aferente, constituie tot o influenţă apuseană de dată relativ recentă. Crăciunul românesc tradiţional nu-l cunoştea, bradul având la noi alte întrebuinţări rituale (legate mai ales de naştere, nuntă sau înmormântare). În obiceiul actual se recunoaşte şi vechea simbolistică a stâlpului lumii (axis mundi), sugerând corespondenţa între pământ şi cer. Pomul împodobit devine astfel, o imagine a cosmosului şi a naturii atotdăruitoare. Bradul este preferat pentru însuşirea lui de a-şi păstra cetina tot verde, sugerând ideea vitalităţii eterne, evidenţiază sursa citată anterior.
Colindele
Colindele se cântă, în funcţie de zonă, „de la începutul postului Crăciunului până la Bobotează”, de la Ignat, în Ajunul Crăciunului, în ziua de Crăciun, în noaptea de Crăciun, potrivit volumelor ”Sărbători şi obiceiuri”, Editura Enciclopedică (2001-2004).
Colinda şi corinda (< lat. calendae) sunt termenii care numesc textul oral ce se recită-cântă de către o ceată de tineri în special, în timpul celor 7-12 zile de facere a Anului Nou şi în alte câteva ocazii similare, explică ”Dicţionarul de Simboluri şi Credinţe Tradiţionale Româneşti”, de Romulus Antonescu (2009).
Moş Crăciun
Crăciunul este celebrarea zilei de naştere a Domnului Iisus Hristos. Un colind spune: ”Că-i născut un domn prea bun / Cu numele lui Crăciun, / Că-i născut un om frumos, / Cu numele lui, Hristos”.
Reprezentarea actuală a lui Moş Crăciun, cu plete dalbe, îmbrăcat în costum roşu, cu sacul plin de jucării sau alte daruri, deplasându-se în sanie trasă de reni, nu ţine deloc de vechile tradiţii româneşti, ci reprezintă un împrumut târziu din lumea apuseană. În tradiţia românească, Moş Crăciun este considerat şi Bătrânul Crăciun, un nume semnificativ. Moş Crăciun ar fi fost proprietarul staulului în care a născut Fecioara, un om bogat şi rău, care ar fi refuzat să dea ajutor Mariei, de n-ar fi intervenit Crăciuneasa. Pentru inima ei bună, Crăciuneasa trece drept patroană a moaşelor. În faţa unei asemenea minuni, Crăciun însuşi se spăşeşte şi se creştinează. S-a spus şi că personajul popular ar fi continuarea unei vechi zeităţi păgâne a locului.
Alte obiceiuri
În ajunul Crăciunului (24 decembrie), fata nemăritată dintr-o familie strânge toate lingurile de la masă, iese cu ele în curte, le scutură în mână, făcându-le să scoată zgomot şi, din ce parte a satului încep să latre câinii, din acea parte îi vor veni peţitori – Suceava.
În ajunurile Crăciunului şi Bobotezei, adică în zilele de 24 decembrie şi 5 ianuarie, femeile adună, pe nemâncate, cenuşa din vatră şi gunoiul de prin casă şi îl păstrează, iar primăvara, când pregătesc straturile de legume din grădină, presară cenuşa şi gunoiul peste acestea, în credinţa că astfel roadele nu vor fi mâncate de felurite vietăţi – Suceava.
În Bucovina, de Crăciun, se face un colac „încheiat”, în formă de 8, care se păstrează până la primăvară, la arat. Înainte de plecarea la câmp, boii şi plugul sunt tămâiate, iar, la holdă, se mănâncă acest colac înainte de a se pune plugul în brazdă, ritual considerat a asigura fertilitatea pământului.
În intervalul dintre Crăciun şi Bobotează, în zonele Orăştie şi Mărginimea Sibiului, ca şi la meglenoromâni şi bulgari, se joacă căluşul, pe când la aromâni se joacă numai de Anul Nou.
”În ceată, fiecare flăcău ştia ce are de făcut. (…) Ceata nu se termina odată cu uratul. (…) Flăcăii aveau responsabilităţi pe tot anul. Când şi le stabileau? Acum, odată cu ocazia sărbătorilor de iarnă”, a explicat Paul Buţa, meşter, cercetător în documentarul amintit.
