Top  povesti despre Craciun

AZI: Poveste de Crăciun

de Charles Dickens

În această cărticică fantomatică, m-am străduit să dau viaţă fantomei unei idei care să nu-i
stârnească pe cititorii mei împotriva lor înşişi, pe unii împotriva altora, împotriva acestei sărbători
sau împotriva mea. Fie ca ea să bântuie casele lor întru bucurie si nimeni să nu dorească să-i facă de
petrecanie.
Prietenul şi slujitorul lor devotat,
C.D.
Decembrie 1843

STANŢA ÎNTÎI

Fantoma lui Marley

De la bun început vom spune că Marley murise. Nu există absolut nici o îndoială în privinţa asta.

Certificatul de înmormântare fusese iscălit de preot, de arhivar, de antreprenorul de pompe funebre,

de mai-marele cioclilor. Şi Scrooge îl iscălise. Iar numele lui Scrooge era o garanţie sigură la Bursa din

Londra, pentru orice act pe care îşi punea el semnătura.

Bătrânul Marley era mort ca un cui de uşă, cum spun englezii.

Dar atenţie! Cu toate acestea, după ştiinţa mea, nu văd de ce-ar fi cu osebire mort un cui de uşă.

Eu unul aş socoti mai degrabă cuiul de sicriu cel mai mort dintre toate fiarele. Dar înţelepciunea

strămoşilor noştri stă în asemenea vorbe, doar n-o s-o smintesc eu, nevolnicul de mine, căci

altminteri praf s-ar alege de ţărişoara mea. îngăduiţi-mi, aşadar, să repet cu dinadinsul că Marley era

mort ca un cui de uşă.

Dar ştia oare Scrooge că e mort? De bună seamă că ştia. Cum altminteri? Scrooge şi cu el erau

asociaţi de nu ştiu câtă vreme. Scrooge era singurul lui executor testamentar, singurul lui curator,

singurul lui reprezentant, singurul lui legatar universal, singurul lui prieten şi singurul îndoliat după el.

Şi nici măcar Scrooge nu a fost prea zguduit de tristul eveniment, ba chiar s-a dovedit a fi un

desăvârşit om de afaceri chiar în ziua înmormântării, pe care a oficiat-o cu neîndoios profit.

Pomenind de înmormântarea lui Marley, ajung din nou acolo de unde am început. Nu exista nici o

îndoială că Marley murise. Trebuie să se înţeleagă limpede asta, căci altminteri nu mai poate ieşi

nimic bun din povestirea pe care o voi depăna. Dacă nu suntem pe deplin convinşi că tatăl lui Hamlet

a murit înainte de a începe piesa, plimbarea lui la ceas de noapte, în bătaia vântului de răsărit, pe

propriile lui metereze, nu e cu nimic mai deosebită de apariţia bruscă a unui oarecare domn de vârstă

mijlocie după lăsarea întunericului, într-un loc vântos la cimitirul Saint Paul, să zicem, pentru a răvăşi

cu adevărat mintea slabă a fiului lui.

Scrooge nu a şters numele bătrânului Marley de pe firmă. El a rămas acolo mulţi ani după aceea,

deasupra uşii depozitului: „Scrooge şi Marley”. Firma era cunoscută cu numele de „Scrooge şi

Marley”. Uneori, cei noi în meserie îi spuneau lui Scrooge Scrooge şi alteori Marley, dar el răspundea

la ambele nume. Pentru el era totuna.

O, dar Scrooge avea mâna scurtă şi nouă băieri la pungă. Un ticălos bătrân, hrăpăreţ, apucător,

lacom, calic, cărpănos, un zgârie-brânză! Dur şi tăios precum o cremene din care niciodată n-a

izbutit vreun fier să scapere un foc generos, ascuns, ursuz şi singuratic ca o stridie. Răceala din el îi

îngheţa trăsăturile bătrâne, îi pişcă nasul ascuţit, îi zgârcea obrajii, îi înţepenea picioarele, îi înroşea

ochii şi îi învineţea buzele subţiri; şi i se strecura hoţeşte în glasul gâjâit. Pe cap, pe sprâncene şi pe

bărbia ţepoasă avea promoroacă. Purta pretutindeni cu el propria lui temperatură scăzută, îşi

îngheţa biroul în zile de caniculă, şi nu înmuia nici cu un grad gerul de Crăciun.

Căldura şi frigul de afară îl afectau prea puţin pe Scrooge. Căldura nu-l putea încălzi, frigul iernii

nu-i dădea fiori. Nu era vânt mai biciuitor ca el, nu era viscol mai aprig, nici ploaie torenţială mai

neîndurătoare. Vremea rea nu ştia de unde să-l apuce. Ploaia, ninsoarea, grindina, lapoviţa cele mai

năprasnice se puteau lăuda doar cu un singur avantaj faţă de el. Ele „se abăteau” adesea mai cu milă,

dar Scrooge niciodată.

Nimeni nu-l oprea vreodată pe stradă să-i spună cu o figură veselă: „Ce mai faci, dragă Scrooge?

Când vii pe la mine?” Nici un cerşetor nu se ruga de el să-i dea un bănuţ, nici un copil nu-l întreba cât

e ora, nici un bărbat sau femeie nu i-a cerut vreodată lui Scrooge să-i spună care e drumul spre

cutare sau cutare loc. Până si câinii orbilor păreau a-l cunoaşte, şi când îl vedeau că apare, îşi

trăgeau stăpânii în pragul uşilor sau în vreo fundătură, apoi, dădeau din coadă, de parcă ar fi spus:

„Mai bine fără ochi decât să vezi lumea cu ochii răi, stăpâne fără lumină!”

Dar ce-i păsa lui Scrooge? Taman asta îi plăcea. Fiindcă el se strecura pe-alături de cărările vieţii

călcate de mulţime, ţinând la distanţă orice semn de omenie, isteţii îi spuneau lui Scrooge „nebunul”.

Odată, de demult dintre toate zilele bune ale anului, taman în ajunul Crăciunului bătrânul Scrooge

îşi făcea de lucru în casieria lui. Era un ger tăios, înţepător, ba mai era şi ceaţă, îi auzea pe oameni

afară, în fundătură, umblând încoace şi-ncolo şuierând, lovindu-şi mâinile pe piept şi tropăind pe

lespezile de piatră, ca să se încălzească. Orologiile oraşului tocmai bătuseră de trei, dar era deja

întuneric bine nu fusese lumină toată ziua şi lumânările pâlpâiau în ferestrele birourilor învecinate,

ca nişte pete roşiatice pe aerul cafeniu care căpătase parcă substanţă. Vălătucii de ceaţă

pătrundeau prin fiecare crăpătură şi gaură de cheie şi într-atât de deasă era, încât, deşi fundătura

era cât se poate de îngustă, casele de peste drum păreau nişte năluci. Văzând cum se lăsa norul

acela opac, întunecând totul, puteai să-ţi închipui că natura abia îşi mai trăgea sufletul, răsuflând din

greu.

Uşa casieriei lui Scrooge era deschisă ca acesta să fie tot timpul cu ochii pe slujbaşul lui, care copia

scrisori într-o chilioară prăpădită, un soi de cutie. La Scrooge ardea un foc foarte mic, dar la copist

focul era mult mai mic, atât de mic, încât părea dintr-un singur cărbune. Dar nu putea să pună mai

mulţi, fiindcă Scrooge ţinea lada cu cărbuni în odaia lui, aşa că, ori de câte ori copistul intra cu lopata,

patronul lui prevestea că în curând se vor despărţi. După care, copistul îşi punea pe el şalul alb şi

încerca să se încălzească la luminare, nefiind însă un om cu o imaginaţie vie, efortul îi rămânea

nerăsplătit.

– Crăciun fericit, unchiule! Domnul să te aibă-n pază! strigă o voce veselă. Era vocea

nepotului lui Scrooge, care dădu buzna peste el atât de brusc, încât aceasta fusese primul semn al

apropierii lui.

– Ptiu! spuse Scrooge. Astea-s mofturi!

Nepotul ăsta al lui Scrooge se încălzise atât de tare mergând repede prin ceaţă şi ger, încât

strălucea tot, avea o faţă rumenă şi frumoasă, ochii îi scânteiau, iar din gură fi mai ieşeau aburi.

– Crăciunul nu e un moft, unchiule! spuse nepotul lui Scrooge. Sunt sigur că n-ai vrut să spui

asta.

– Ba da, spuse Scrooge. Crăciun fericit! Ce drept ai tu să fii fericit? Ce motiv ai tu să fii fericit?

Eşti destul de sărac.

– Hai, zău, îi răspunse vesel nepotul. Ce drept ai dumneata să fii mohorât? Ce motiv ai

dumneata să fii ursuz? Eşti destul de bogat.

Întrucât Scrooge nu găsi pe moment alt răspuns mai bun, spuse din nou „Ptiu!”, urmat de

„Mofturi”.

– Nu fi supărat, unchiule! spuse nepotul.

– Cum să nu fiu, îi replică unchiul, când trăiesc în lumea asta de proşti? Crăciun fericit! Mare

scofală Crăciunul ăsta! E taman vremea când ai de plătit angaralele şi n-ai bani; când te pomeneşti

cu un an mai bătrân, dar cu nici un sfanţ mai bogat, când îţi faci socotelile pe un an întreg şi vezi cum

te încolţesc cifrele din hârţoage pe douăsprezece luni pline. Dacă ar fi după mine, spuse Scrooge

indignat, aş porunci ca fiece dobitoc care umblă tot timpul cu „Crăciun fericit!” pe buze să fie fiert în

propria lui budincă şi îngropat, cu o ţeapă împodobită cu globuri înfiptă în inimă. Aşa ar merita!

– Unchiule! se rugă de el nepotul.

– Ascultă, nepoate, i-o reteză tăios unchiul, ţine tu Crăciunul cum vrei şi lasă-mă pe mine să-l

ţin cum vreau.

– Să-l ţii? repetă nepotul lui Scrooge. Dar dumneata nu-l ţii.

– Atunci lasă-mă să nu-l bag în seamă, spuse Scrooge. Că mult bine îţi poate face! Mult bine

ţi-a făcut până acum!

– Multe lucruri ar fi putut să-mi aducă binele, dar îndrăznesc să spun că n-am tras folos din

ele, îi răspunse nepotul. Printre care şi Crăciunul. Dar sunt sigur că am socotit întotdeauna vremea

Crăciunului, atunci când îi vine sorocul pe lângă respectul ce i se cuvine datorită numelui şi obârşiei

sale sfinte, dacă se poate judeca în afara acestora , un răstimp fericit, e vremea bunătăţii, a iertării, a

milosteniei, a bucuriei, e singurul răstimp pe care-l cunosc în lungul calendar al anului, când bărbaţi şi

femei par să-şi deschidă, cu mărinimie, la unison, sufletele ferecate si să se gândească la cei mai

prejos decât ei, ca şi cum ar fi cu adevărat călători spre mormânt, ca şi ei, şi nu o altă specie de

vietăţi, cu alte destinaţii. De aceea, unchiule, chiar dacă nu mi-a vârât niciodată în buzunar nici un

bănuţ de aur sau de argint, eu cred că mi-a făcut mult bine si îmi va face mult bine. Şi spun Domnul

să-l binecuvânteze!

Copistul din Cutie aplaudă fără să vrea. Dar dându-şi seama de îndată de necuviinţa lui, scormoni

în foc şi stinse de tot ultima scânteie firavă.

– Dacă mai faci vreun zgomot, spuse Scrooge, o să rămâi pe drumuri de Crăciun! Dar văz că

ştii să potriveşti vorbele, conaşule, adăugă el întorcându-se către nepotul lui. Nu m-aş mira să

ajungi în Parlament.

– Hai, zău, unchiule, nu fi supărat! Vino mine la noi la masă.

Scrooge spuse că pe el l-ar vizita da, chiar aşa a spus. Merse până în pânzele albe, mărturisind că

numai pe el l-ar vizita.

– Dar de ce? se plânse nepotul lui Scrooge. De ce?

– De ce te-ai însurat? întrebă Scrooge.

– Pentru că m-am îndrăgostit!

– Pentru că te-ai îndrăgostit! mormai Scrooge, de parcă ar fi fost singurul lucru din lume mai

ridicol chiar decât un Crăciun fericit. La revedere!

– Unchiule, dar dumneata n-ai venit la mine nici înainte de a se întâmpla asta. De ce socoteşti

c-ar fi un motiv ca să nu vii acum?

– La revedere, spuse Scrooge.

– Nu vreau nimic de la dumneata; nu-ţi cer nimic; de ce nu putem fi prieteni?

– La revedere, spuse Scrooge.

– Îmi pare sincer rău că eşti atât de hotărî. Nu ne-am certat niciodată, nu te-am necăjit cu

nimic. Eu am încercat din respect pentru sărbătoarea Crăciunului şi îmi voi păstra buna dispoziţie de

Crăciun până la sfârşit. Aşadar, Crăciun fericit, unchiule!

– La revedere, spuse Scrooge.

– Şi un An Nou bun!

– La revedere, spuse Scrooge.

Nepotul ieşi din odaie, fără să rostească totuşi nici o vorbă urâtă. Se opri la uşa de afară ca să-i

ureze sărbători fericite copistului, care, deşi murea de frig, îi răspunse cu mai multă căldură decât

Scrooge, întorcându-i urările.

– Uite-l şi pe-ăsta, mormăi Scrooge, care-l auzise. Copistul meu câştigă cincisprezece şilingi

pe săptămână, are nevastă şi familie si vorbeşte de Crăciun fericit! Eu intru în balamuc!

Lunaticul ăsta, după ce-l conduse pe nepotul lui Scrooge, introduse alţi doi oameni. Erau doi domni

corpolenţi, plăcuţi la înfăţişare, care stăteau acum, cu capetele descoperite, în biroul lui Scrooge.

Ţineau în mâini nişte registre şi hârtii şi se înclinară în faţa lui.

– Firma „Scrooge şi Marley”, bănuiesc, spuse unul dintre domni, citind de pe lista lui. Am

plăcerea de a mă adresa domnului Scrooge sau domnului Marley?

– Domnul Marley e mort de şapte ani, răspunse Scrooge. Chiar în seara asta se fac şapte ani

de când a murit.

– Nu ne îndoim că mărinimia sa este bine reprezentată de asociatul care i-a supravieţuit,

spuse domnul, prezentându-şi împuternicirea.

Şi cu siguranţă că era; căci cei doi fuseseră suflete înrudite. Auzind cuvântul fatal „mărinimie”,

Scrooge se încruntă, clătină din cap şi îi înapoie împuternicirea.

– Domnule Scrooge, la acest ceas de sărbătoare, spuse domnul, scoţând un toc, se cuvine mai

mult ca oricând să-i ajutăm pe cât putem pe cei sărmani şi nevoiaşi, apăsaţi acum de suferinţă. Mii

de oameni sunt lipsiţi de cele trebuincioase traiului; sute de mii sunt lipsiţi de cele mai mărunte

plăceri, domnule.

– Nu mai există puşcării? întrebă Scrooge.

– Sunt multe puşcării, spuse domnul, punând la loc tocul.

– Dar aziluri pentru săraci? se interesă Scrooge. Mai funcţionează?

– Funcţionează. Eu însă aş dori, îi replică domnul, să nu mai funcţioneze.

– Nu mai sunt în vigoare Legea ocnaşilor si Legea săracilor? întrebă Scrooge.

– O, ba da, domnule, amândouă sunt foarte des invocate.

– Bravo! După cum vorbeaţi la început, m-am temut că s-a întâmplat ceva şi a fost zădărnicită

acţiunea lor folositoare, spuse Scrooge. Mă bucură ce-mi spuneţi.

– Socotind că ele nu aduc nici pe departe mângâiere creştinească sufletelor şi trupurilor celor

mulţi, îi replică domnul, câţiva dintre noi ne străduim să adunăm fonduri pentru a cumpăra celor

sărmani puţină carne şi băutură si mijloace de a se încălzi. Am ales această perioadă, pentru că

tocmai acum se simt mai aprig lipsurile, iar bogăţia se lăfăie mai mult. Cu ce sumă să vă trec?

– Cu nimic! răspunse Scrooge.

– Vreţi să rămâneţi anonim?

– Vreau să fiu lăsat în pace, spuse Scrooge. Dacă tot mă întrebaţi ce vreau, iată, domnilor,

care e răspunsul meu. Eu unul nu mă veselesc de Crăciun şi nu-mi pot îngădui să-i fac pe trândavi să

se veselească. Contribui la întreţinerea instituţiilor pe care le-am menţionat costă destul, iar

sărăntocilor acolo le e locul.

– Mulţi nu se pot duce acolo, iar mulţi ar prefera să moară.

– Dacă preferă să moară, spuse Scrooge, ar face bine să o facă, şi să mai scadă aşa prisosul

de populaţie. Şi, pe deasupra, vă rog să mă scuzaţi, dar eu nu sunt în situaţia asta.

– Dar s-ar putea să fiţi, remarcă domnul.

– Nu e treaba mea, i-o întoarse Scrooge. Omul trebuie să-şi vadă de treburile lui şi să nu se

amestece în treburile altora. Ale mele nu-mi dau răgaz. La revedere, domnilor!

Văzând limpede că era zadarnic să mai insiste, domnii se retraseră. Scrooge se întoarse la munca

lui, cu o părere mult mai bună despre el însuşi şi într-o dispoziţie mai veselă decât îi era în fire.

Între timp, ceaţa şi întunericul se îndesiseră într-atât încât oamenii umblau cu torţe aprinse,

oferindu-se să meargă înaintea caleştilor, pentru a le lumina cailor drumul. Străvechea turlă a unei

biserici, al cărei clopot vechi si răguşit îl privea întotdeauna prosteşte pe Scrooge, dintr-o fereastră

gotică ascunsă în zid, se făcu nevăzută şi clopotul bătea orele şi sferturile din nori, vibrând apoi

tremurător, de parcă îi clănţăneau dinţii în capul îngheţat acolo, sus. Frigul se înteţi. Pe strada

principală de la coltul fundăturii, câţiva muncitori reparau conductele de gaz. Făcuseră un foc mare

într-un vas cu mangal, în jurul căruia se adunaseră o mulţime de bărbaţi şi băietani zdrenţăroşi, îşi

încălzeau mâinile şi clipeau din ochi, fascinaţi de vâlvătaie. Hidrantul fusese lăsat de izbelişte şi apa

ce se revărsa din el îngheţa acolo tristă, prefăcându-se în ţurţuri mizantropici. Lumina strălucitoare

din magazine, în care coroniţele de Crăciun trosneau în căldura lămpilor din vitrine, îmbujora

chipurile palide care treceau prin faţa lor. Negoţul cu păsări şi cu coloniale devenise o splendidă

glumă, un mirific carnaval care părea să nu aibă nici o legătură cu nişte reguli atât de plicticoase cum

sunt tocmeala şi vânzarea. în maiestuoasa lui reşedinţă oficială, ca o fortăreaţă, lordul primar al

Londrei împărţea porunci celor cincizeci de bucătari şi majordomi ai săi, ca să ţină Crăciunul aşa cum

se cuvine în gospodăria unui lord primar, şi până si croitoraşul pe care-l amendase cu cinci şilingi

lunea trecută, pentru că se îmbătase şi făcuse scandal pe stradă, mesteca budinca pentru a doua zi

în mansarda lui, în timp ce slăbănoaga de nevastă-sa dăduse fuga cu copilul să cumpere nişte carne

de vită.

Dar ceaţa era tot mai deasă, frigul tot mai aprig. Era un ger pătrunzător, sfredelitor, înţepător.

Dacă preabunul Sfânt Dunstan ar fi pişcat puţin nasul Duhului Rău cu o asemenea vreme, în loc să se

slujească de armele lui obişnuite, atunci s-ar fi dezlănţuit într-adevăr cu mult folos. Posesorul unui

nas turtit şi mititel, muşcat şi molfăit de frigul lacom precum oasele muscate de câini, se aplecă

până la gaura cheii de la uşa lui Scrooge ca să-l încânte cu un colind de Crăciun, dar de cum auzi:

Domnul să vă aibă-n pază,

Şi nimic nu vă mâhnească!

Scrooge înşfacă rigla cu atâta elan, că bietul colindător o zbughi speriat, lăsând gaura cheii în

seama cetii şi a gerului, de-aproape înrudit cu stăpânul casei.

În cele din urmă, sosi şi ora de închidere a casieriei, Scrooge coborî fără tragere de inimă de pe

scaunul lui, recunoscând tacit această realitate faţă de copistul plin de speranţe din Cutie, care îşi

stinse pe dată luminarea şi îşi puse

pălăria.

– Presupun că o să vrei să fii liber mâine toată ziua, spuse Scrooge.

– Dacă nu vă deranjează, domnule.

– Ba mă deranjează, spuse Scrooge, şi nici nu e cinstit. Dacă ţi-aş opri pentru asta o jumătate

de coroană, pun rămăşag că te-ai socoti nedreptăţit.

Copistul zâmbi sfios.

– Dar pe mine, spuse Scrooge, nu mă socoteşti nedreptăţit dacă-ti plătesc leafa pe o zi fără

să munceşti.

Copistul îi aminti că asta se întâmpla doar o dată pe an.

– Halal scuză pentru a buzunări omul de douăzeci si cinci decembrie în fiecare an! spuse

Scrooge, încheindu-şi paltonul până la bărbie. Dar cred că trebuie să-ţi dau liber toată ziua. Ai grijă

să fii aici mai devreme poimâine dimineaţă.

Copistul promise că aşa va face; şi Scrooge ieşi bombănind, închise biroul într-o clipită, şi copistul,

cu capetele lungi ale şalului său alb fluturându-i pe sub surtuc (căci nu avea palton), se dădu de

douăzeci de ori cu sania pe Cornhill, la coada unui şir de băietani, ca să cinstească şi el ajunul

Crăciunului, şi alergă cât îl ţineau picioarele până acasă, în Camden Town, ca să joace baba-oarba.

Scrooge luă trista lui masă în obişnuita cârciumă tristă şi, după ce citi toate gazetele şi îşi trecu

restul serii cu contul lui bancar, se duse acasă să se culce. Locuia în apartamentul ce aparţinuse

odinioară asociatului său răposat.

Era alcătuit dintr-un şir de odăi întunecoase, aflate într-o clădire ce sta să se prăbuşească, din

fundul unei curţi, atât de nepotrivită acolo, încât cu greu ai fi putut să nu ţi-o închipui alergând pe

acolo pe când fusese o tânără căsuţă, jucându-se de-a v-aţi ascunsele cu alte căsuţe si neizbutind să

mai găsească ieşirea. Acum era cam bătrână şi cam mohorâtă, căci în ea nu locuia nimeni în afară

de Scrooge, celelalte odăi fiind închiriate ca birouri. Curtea era atât de întunecată, încât până şi

Scrooge, care cunoştea fiecare piatră, era nevoit să bâjbâie cu mâinile prin ea. Ceaţa şi gerul

frivăluiseră într-atât vechea poartă neagră a casei, încât părea că însuşi Duhul Rău al Vremii şedea în

prag, cufundat în jalnică meditaţie.

Este adevărat că ciocănaşul de la uşă nu avea nimic neobişnuit, doar că era foarte mare. Este, de

asemenea, adevărat că Scrooge îl văzuse, în fiecare seară şi dimineaţă, de când stătea în acel loc, la

fel de adevărat era că Scrooge deţinea ceea ce se numeşte imaginaţie la fel de puţin ca orice locuitor

al Londrei, inclusiv cutezăm să spunem membrii corporaţiilor, ai consiliului municipal şi ai breslelor.

Să mai ţinem seama şi de faptul că Scrooge nu se mai gândise deloc la Marley, din după-amiaza când

pomenise ultima oară numele asociatului său, mort în urmă cu şapte ani. Ei, şi atunci să-mi explice

mie cine poate cum de s-a întâmplat ca Scrooge, după ce a vârât cheia în broască, să vadă în

ciocănaşul de la uşă, fără ca acesta să fi suferit între timp nici o prefacere, nu un ciocănaş de uşă, ci

chipul lui Marley.

Chipul lui Marley. Nu se afla în umbra de nepătruns în care se aflau celelalte obiecte din

fundătură, ci avea în jur o lumină sinistră, ca un homar stricat într-un beci întunecos. Nu era o figură

furioasă sau feroce, se uita la Scrooge aşa cum se uita de obicei Marley: cu nişte ochelari fantomatici

ridicaţi pe fruntea sa fantomatică. Părul îi era răvăşit într-un mod ciudat, ca de o răsuflare sau de un

curent de aer fierbinte, şi, deşi ochii îi erau larg deschişi, nu se mişcau deloc. Asta, laolaltă cu

paloarea lui îl făceau înfricoşător, dar groaza nu părea a fi degajată de propria sa expresie, ci mai

degrabă neţinând seama de acel chip si nefiind în puterea lui.

Privind ţintă acest fenomen, Scrooge văzu din nou ciocănelul de uşă.

N-ar fi adevărat dacă am susţine că nu era speriat sau că nu simţea o tulburare grozavă în vine, pe

care n-o mai cunoscuse din pruncie. Cu toate acestea, puse mâna pe cheia căreia îi dăduse drumul, o

răsuci vajnic, intră şi aprinse luminarea.

Se opri într-adevăr, şovăind o clipă, înainte de a închide uşa, se uită într-adevăr, prudent, mai întâi

pe după ea, de parcă s-ar fi aşteptat totuşi să se sperie văzând codiţa de păr a lui Marley apărând în

hol. Dar nu era nimic pe dosul uşii în afară de şuruburile şi piuliţele cu care era fixat ciocănaşul, aşa

că spuse

„Ptiu! Ptiu!” şi o trânti.

Bubuitura răsună în toată casa. Fiecare odaie de deasupra si fiecare butoi din pivniţele

negustorului de vin de dedesubt păreau să aibă, separat, ecoul său. Scrooge nu era omul care se

sperie de ecou. Zăvori uşa, străbătu holul şi urcă scara, încet, încet: potrivindu-şi luminarea în timp

ce urca.

Poate vi se întâmplă să vorbiţi în dodii, spunând că a respecta o lege proastă abia ieşită din

Parlament e o gogomănie la fel de mare ca încercarea de a mâna ditamai trăsura pe o scară zdravănă

de odinioară, dar vreau să vă spun că pe scara aceea puteaţi urca ditamai dricul, şi încă de-a latul, cu

oiştea spre perete şi cu portiera spre balustradă, şi aţi fi izbutit foarte uşor. Era destul de lată pentru

aşa ceva, ba mai rămânea şi loc, şi poate de aceea lui Scrooge i se năzări că vede un dric urcând în

faţa lui în întuneric. Nici jumătate de duzină de felinare cu gaz de pe stradă n-ar fi luminat suficient

holul de la intrare, aşa că vă puteţi închipui că luminarea de seu a lui Scrooge nu spulbera nicidecum

întunecimea.

Dar Scrooge continua să urce fără să-i pese câtuşi de puţin, întunericul nu costă bani şi asta îi

plăcea lui Scrooge. Dar înainte de a închide uşa lui cea grea, dădu o raită prin odăi ca să se asigure că

totul e bine. Il îmboldea la asta amintirea chipului care mai zăbovea în mintea lui.

Odaia de zi, dormitorul, debaraua cu vechituri. Toate în rânduială. Nimeni sub masă, nimeni sub

canapea, un foc mic în cămin, lingura şi blidul pregătite, şi cratiţa cu terci de ovăz (Scrooge suferea

de guturai) pe plită. Nimeni sub pat, nimeni în şifonier, nimeni în halatul care atârna într-o poziţie

suspectă pe perete. Debaraua cu vechituri, ca de obicei. Grătare vechi de cămin, încălţări vechi, două

coşuri pentru peşte, un lavoar pe trei picioare si un vătrai.

Închise mulţumit uşa si se încuie înăuntru, încuie de două ori, ceea ce nu-i era în obicei. Ocrotit

astfel de orice surpriză, îşi scoase fularul, îşi puse halatul şi papucii, apoi scufia de noapte şi se aşeză

în faţa focului să-şi mănânce terciul.

Era cu adevărat un foc tare prăpădit, o nimica toată pentru o noapte atât de geroasă. Era nevoit

să stea cocârjat lângă el ca să simtă un pic de căldură de la o mână de cărbuni. Căminul era vechi,

construit cu mult timp în urmă de un olandez şi acoperit tot cu nişte plăci ciudate de faianţă

olandeză cu ilustraţii din Biblie. Erau acolo Cain şi Abel, fiicele faraonului, regine din Saba, îngeri

vestitori coborând prin văzduh pe nori ca nişte saltele de puf, Abraham, Belşatari, apostoli pornind

pe mare într-un fel de untiere, sute de figuri care să-i ademenească gândurile; şi totuşi chipul lui

Marley, mort de şapte ani, apărea ca toiagul străvechiului profet şi înghiţea tot. Dacă fiecare placă

netedă de faianţă ar fi fost la început goală, având darul de a alcătui pe suprafaţa sa o imagine din

frânturile dezlânate ale gândurilor lui, pe fiecare dintre ele s-ar fi văzut o copie a capului bătrânului

Marley.

– Mofturi! spuse Scrooge şi străbătu odaia de-a curmezişul.

După ce se mai învârti un timp prin ea, se aşeză din nou, rezemându-şi capul de speteaza

scaunului, privirea îi căzu pe clopoţel, un clopoţel atârnat în odaie, nefolosit de mult, care comunica,

în scopuri acum uitate, cu o încăpere de la ultimul etaj al clădirii. Cu nemăsurată uimire şi cu o frică

stranie, inexplicabilă, văzu cum clopoţelul începe să se legene. Se legăna atât de lin în lăcaşul lui, că

abia de scotea vreun sunet, dar în curând începu să sune tare şi, o dată cu el, toţi clopoţeii din casă.

O ţinură aşa poate jumătate de minut sau un minut, dar păru un ceas. Apoi clopoţeii încetară să

sune toţi deodată, aşa cum începuseră, după care se auzi un zornăit, undeva departe, dedesubt, de

parcă cineva târa după el un lanţ greu peste butoaiele din pivniţa neguţătorului de vinuri. Atunci

Scrooge îşi aminti că auzise spunându-se că în casele bântuite de fantome, acestea târăsc lanţuri

după ele.

Uşa pivniţei se dădu de perete cu o bubuitură şi atunci auzi un zgomot si mai puternic la etajele

de dedesubt, urcă scara, apoi se apropie de uşa lui.

– Mofturi! Mofturi! spuse Scrooge. Eu nu cred!

Şi totuşi se schimbă la faţă, când, fără a se opri, fantoma trecu prin uşa grea şi pătrunse în odaie,

în văzul lui. În clipa când intră, flacăra muribundă se învioră, de parcă ar fi strigat: „O cunosc! E

fantoma lui Marley!”, după care se micşoră din nou.

Acelaşi chip, leit. Marley cu codiţa lui de păr, cu jiletca, nădragii şi ghetele pe care i le ştia,

canafurile acestora din urmă erau zbârlite ca şi codiţa lui, ca şi pulpanele jiletcii, ca şi părul de pe

cap. Lanţul pe care îl târa era prins în jurul taliei. Era lung şi răsucit în jurul lui ca o coadă, şi era

alcătuit (Scrooge îl cercetă cu de-amănuntul) din casete de bani, chei, lacăte, registre, înscrisuri şi

pungi grele, din oţel. Corpul îi era străveziu, cercetîndu-l cu privirea, Scrooge văzu prin jiletca lui cei

doi nasturi de la spate.

Scrooge auzise adesea că Marley n-avea inimă, dar nu crezuse până în clipa aceea, când se vedea

că nu avea nici măruntaie.

Dar nu, tot nu credea. Deşi cerceta pe toate părţile stafia şi o vedea stând în faţa lui, deşi simţea

frigul din ochii ei reci ca moartea, şi, deşi observă chiar şi ţesătura broboadei îndoite şi înfăşurate în

jurul capului şi bărbiei, acoperământ pe care nu-l zărise înainte, tot nu-i venea să creadă şi se

împotrivea simţurilor lui.

– Ce mai e şi asta? spuse Scrooge, caustic şi rece ca întotdeauna. Ce vrei de la mine?

– Multe vreau!

Era vocea lui Marley, fără îndoială.

– Cine eşti?

– Întreabă-mă cine am fost.

– Bine, atunci cine ai fost? spuse Scrooge ridicând vocea. Eşti năzuroasă, pentru o nălucă! Era

să spună „ca o nălucă”, dar renunţă, părându-i-se mai potrivit cum spusese.

– În viaţă am fost asociatul tău, Jacob Marley.

– Poţi să… poţi să şezi? întrebă Scrooge, privindu-l bănuitor.

– Pot.

– Şezi, atunci.

Scrooge pusese întrebarea, neştiind dacă o fantomă atât de străvezie s-ar putea pomeni în situaţia

de a se aşeza pe un scaun; şi socotea că, în cazul în care ar fi fost cu neputinţă, acest lucru ar necesita

o explicaţie stânjenitoare. Dar fantoma se aşeză de cealaltă parte a căminului, de parcă era ceva

obişnuit pentru ea.

– Nu crezi în mine, remarcă fantoma.

– Nu, spuse Scrooge.

– Ce dovadă vrei să-ţi dau despre adevărata mea existenţă, în afara simţurilor tale?

– Nu ştiu, spuse Scrooge.

– De ce te îndoieşti de simţurile tale?

– Pentru că orice nimic le afectează, spuse Scrooge. Un uşor deranjament stomacal face din

ele nişte şarlatani. Poate că eşti o bucăţică nedigerată de carne de vită, un bob de muştar, o fărâmă

de brânză, o părticică dintr-un cartof nefiert. Orice-ai fi, în loc să semeni teamă, semeni cu o zeamă.

Scrooge nu prea avea obiceiul să facă glume, şi nici nu se simţea deloc vesel în sufletul lui, în clipa

aceea. Adevărul este că încerca să facă pe deşteptul ca să-şi abată atenţia şi să-şi înăbuşe spaima;

căci glasul vedeniei îi îngheţa sângele în vine.

Scrooge simţea că, dacă ar sta o clipă în tăcere, privind ochii aceia neclintiţi şi împăienjeniţi, s-ar

termina cu el. Infricoşător era şi faptul că vedenia răspândea în jurul ei o atmosferă de infern.

Scrooge însuşi n-o simţea, dar ea exista neîndoios; căci, deşi fantoma şedea perfect nemişcată, părul

ei, pulpanele şi canafurile tot mai fluturau, de parcă ele umflau aburii fierbinţi ieşiţi dintr-un cuptor.

– Vezi scobitoarea asta? spuse Scrooge, grăbindu-se să atace din nou, din motivul mai înainte

pomenit, şi dorind, fie si numai pentru o secundă, să abată de la persoana lui privirea împietrită a

plăsmuirii.

– Văd, răspunse fantoma.

– Nu te uiţi la ea, spuse Scrooge.

– Cu toate acestea, o văd, spuse fantoma.

– Ei bine, îi răspunse Scrooge, e suficient s-o înghit, şi tot restul zilelor mele voi fi prigonit de o

oaste de draci, toţi de mine născociţi. Mofturi, îţi spun eu, mofturi!

Auzind acestea, arătarea scoase un groaznic urlet şi îşi scutură lanţul cu un zgomot atât de sinistru

şi de înfricoşător, că Scrooge se ţinu strâns de scaun, ca să nu cadă, leşinat. Dar şi mai tare se

înspăimântă, când stafia îşi scoase bandajul din jurul capului şi falca inferioară îi căzu pe piept!

Scrooge se lăsă în genunchi şi îşi îngropa faţa în mâini.

– Îndurare! spuse el. De ce mă chinui, cumplită plăsmuire?

– Tu, om cu minte pământeană, răspunse fantoma, crezi sau nu în mine?

– Cred, spuse Scrooge. Trebuie să cred. Dar de ce umblă duhurile pe pământ şi de ce vin la

mine?

– Duhul fiecărui om, răspunse fantoma, e sortit să umble printre semenii lui şi să

călătorească hăt-departe, dacă duhul nu se arată în timpul vieţii, este condamnat s-o facă după

moarte. E blestemat să rătăcească prin lume vai, mie! şi să fie martor la ceea ce nu poate fi părtaş,

dar ar fi putut să fie, pe pământ, şi să aducă fericirea!

Năluca scoase din nou un urlet, îşi scutură lanţul şi îşi frânse mâinile fantomatice.

– Văd că eşti în lanţuri, spuse Scrooge, tremurând. De ce?

– Port lanţul pe care l-am făcut în viaţă, răspunse fantoma. L-am alcătuit za cu za, metru cu

metru, m-am încins cu el din propria mea vrere şi din propria mea vrere îl port. Ţi se pare cumva

ciudată alcătuirea lui?

Scrooge tremura tot mai tare.

– Şi nu ştii oare, continuă fantoma, cât cântăreşte şi cât de lung este puternicul lanţ pe care-l

duci tu însuţi? Era taman la fel de greu şi de lung ca acesta, în ajunul de Crăciun de acum şapte ani.

De atunci ai mai trudit la el. E un lanţ solid!

Scrooge se uită pe lângă el pe podea, aşteptându-se să se vadă înconjurat de vreo cincizeci,

şaizeci de stânjeni de cablu de fier, dar nu văzu nimic.

– Jacob, îl imploră el. Bătrâne Jacob Marley, mai povesteşte-mi. Spune-mi vorbe de

mângâiere, Jacob!

– Nu-ţi pot aduce mângâiere, răspunse fantoma. Ea vine din alte tărâmuri, Ebenezer Scrooge,

şi e adusă de alţi mesageri, altor feluri de oameni. Nici nu pot să-ţi spun ce-aş vrea. Doar încă puţin,

atât mi-e îngăduit. Nu mă pot odihni, nu pot sta, nu pot zăbovi nicăieri. Duhul meu n-a mers

niciodată mai departe de casieria noastră bagă de seamă! în timpul vieţii, duhul meu nu a hălăduit

niciodată dincolo de hotarele înguste ale vizuinei noastre în care mânuiam banii, şi în faţa mea se

aştern călătorii anevoioase!

Ori de câte ori cădea pe gânduri, Scrooge avea obiceiul să-şi vâre mâinile în buzunarele

pantalonilor. Chibzuind la vorbele fantomei, aşa făcu şi acum, dar fără a-şi ridica privirea şi

rămânând îngenuncheat.

– Ai umblat cu încetineală, Jacob, remarcă Scrooge, ca un om de afaceri, deşi cu oarecare

umilinţă si respect.

– Cu încetineală! repetă fantoma.

– Eşti mort de şapte ani, cugetă Scrooge. Şi ai călătorit atâta vreme!

– Tot timpul, spuse fantoma. N-am cunoscut pace, nici odihnă. Doar chinul neîncetat al

căinţei.

– Călătoreşti repede?

– Pe aripile vântului, răspunse fantoma.

– Bag seamă că ai străbătut cale lungă în şapte ani, spuse Scrooge.

Auzind acestea, fantoma slobozi iarăşi un urlet şi îşi zăngăni lanţul atât de crâncen în liniştea de

mormânt a nopţii, încât paznicul ar fi avut motive să-l întemniţeze pentru tulburarea ordinii publice.

– O, fiinţă captivă, legată şi de două ori încătuşată, strigă stafia, oare nu ai cunoştinţă de

veacurile de trudă neîncetată a unor făpturi nemuritoare, căci acest pământ trebuie să intre în

veşnicie înainte ca binele de care este în stare să înflorească pe deplin? Oare nu ai cunoştinţă că

orice duh creştin care trudeşte cu bună-credinţă în mica lui lume, oricare ar fi aceasta, descoperă că

viaţa lui muritoare e prea scurtă pentru nemărginitele sale prilejuri de a aduce foloase? Oare nu ai

cunoştinţă că, oricât de amarnic te-ai căi, nu poţi îndrepta răul făcut, când nu apuci mâna pe care

ţi-o întinde viaţa? Şi totuşi aşa am făcut eu! O, vai, aşa am făcut eu!

– Dar tu ţi-ai văzut întotdeauna cu pricepere de îndatoririle tale, Jacob, şovăi Scrooge, care

începea să se gândească la el însuşi.

– Îndatoriri! strigă fantoma frângându-şi iarăşi mâinile. Omenirea era îndatorirea mea. Binele

tuturor era îndatorirea mea, mărinimia, milostenia, îndurarea şi bunătatea erau toate îndatoririle

mele. Treburile legate de meşteşugul meu erau doar un strop de apă în cuprinzătorul ocean al

îndatoririlor mele!

Îşi întinse lanţul de-a lungul braţelor, de parcă el era singura pricină a zadarnicei sale suferinţe, şi

apoi îl trânti din nou cu furie pe jos.

– La vremea aceasta din anul care se scurge, spuse năluca, sufăr cel mai mult. De ce am trecut

prin mulţimile de semeni ai mei cu ochii plecaţi şi nu i-am ridicat niciodată spre acea stea

binecuvântată care i-a călăuzit pe cei înţelepţi spre o casă sărmană? Nu erau oare cămine sărace

spre care să mă poarte şi pe mine lumina sa?

Scrooge era foarte speriat auzind că năluca o ţinea tot aşa şi începu să tremure îngrozitor.

– Ascultă-mă! strigă fantoma. Răgazul meu se-apropie de sfârşit!

– Ascult, spuse Scrooge. Dar nu fi rău cu mine! Nu folosi vorbe întortocheate, Jacob! Te rog!

– Nu ştiu să-ţi spun cum de mă înfăţişez acum ţie în forma în care mă vezi. Am stat zile de-a

rândul nevăzut lângă tine.

Nu era o idee prea plăcută. Pe Scrooge îl trecură fiori şi îşi şterse năduşeala de pe frunte.

– Nu e nicidecum partea cea mai uşoară a pedepsei mele, continuă fantoma. Mă aflu în

noaptea asta aici pentru a te preveni că încă mai ai un prilej şi o speranţă de a nu-mi împărtăşi

soarta. Un prilej şi o speranţă pe care ţi le ofer eu, Ebenezer.

– Întotdeauna mi-ai fost un prieten bun, spuse Scrooge. Îţi mulţumesc.

– Vei fi vizitat, reluă fantoma, de trei duhuri.

Lui Scrooge îi căzu faţa, aproape la fel de jos cât îi căzuse fantomei falca.

– Acestea ar fi prilejul şi speranţa de care ai pomenit, Jacob? întrebă el cu glas şovăitor.

– Da.

– Cred că… m-aş lipsi de ele, spuse Scrooge.

– Dacă ele nu te vizitează, spuse fantoma, nu poţi spera să ocoleşti cărarea pe care am păşit

eu. Aşteaptă-l pe primul mâine, când clopotul va bate de unu.

– Nu s-ar putea să vină toţi odată, ca să scap mai repede, Jacob? încercă Scrooge.

– Aşteaptă-l pe cel de-al doilea în noaptea următoare, la aceeaşi oră. Pe cel de-al treilea, în

noaptea următoare, după ce va înceta răsunetul ultimei bătăi de ora douăsprezece. Pe mine n-ai să

mă mai vezi, şi ai grijă, spre binele tău, să nu uiţi ce s-a petrecut între noi!

După ce rosti aceste vorbe, năluca îşi luă de pe masă broboada şi se înfăşură cu ea în jurul

capului, cum fusese mai înainte. Scrooge prinse de veste după clămpănitul pe care-l produseră dinţii

săi când fălcile fură prinse în bandaj. Cuteză să-şi ridice din nou privirea şi îl văzu pe vizitatorul

supranatural stând în fata lui cu spatele drept şi cu lanţul aruncat peste şi în jurul braţului.

Arătarea se îndepărtă de el, cu spatele, şi, la fiecare pas al ei, fereastra se ridica un pic, aşa încât,

când năluca ajunse la ea, era larg deschisă.

Îi făcu semn lui Scrooge să se apropie, şi el se supuse. Când erau la doi paşi unul de celălalt,

fantoma lui Marley îşi ridică mâinile, prevenindu-l să nu se mai apropie. Scrooge rămase pe loc.

Mai mult de uimire şi de spaimă, decât ca un gest de supunere: căci, o dată cu ridicarea mâinii, îi

pătrunseră în auz un haos de zgomote din văzduh, vaiete şi regrete incoerente, strigăte de jale

neînchipuit de triste şi pline de căinţă. După ce ascultă o clipă, năluca se alătură acelui bocet

îndurerat şi îşi luă zborul în noaptea pustie şi întunecată.

Scrooge se duse la fereastră, disperat în curiozitatea lui. Privi afară.

Văzduhul era plin de stafii, care se vânzoleau de colo-colo, cuprinse de neastâmpăr şi zorite,

gemând tot timpul. Fiecare avea lanţuri, ca fantoma lui Marley, câteva (erau poate guverne vinovate)

erau legate laolaltă, nici una nu era liberă. Multe îi erau cunoscute lui Scrooge de pe vremea când

erau vii. Fusese foarte apropiat de o fantomă bătrână, îmbrăcată cu un surtuc alb, cu un seif de fier

monstruos atârnat de gleznă, care plângea sfâşietor, pentru că nu putea ajuta o femeie necăjită cu

un prunc, pe care îi vedea dedesubt, în pragul unei uşi. Era limpede că suferinţa lor venea din aceea

că doreau să intervină, cu gând bun, în viaţa oamenilor, dar îşi pierduseră pentru totdeauna această

putere.

Scrooge nu-şi dădu seama dacă aceste făpturi se pierdură în ceaţă sau dacă ceaţa îi învălui. Dar

atât ele, cât şi glasurile lor spectrale dispărură deodată, si noaptea redeveni ceea ce fusese când

venise el acasă.

Scrooge închise fereastra şi cercetă uşa prin care intrase fantoma. Era încuiată de două ori, aşa

cum o încuiase cu propriile lui mâini, si zăvoarele erau neatinse. Dădu să spună „Mofturi!”, dar se

opri la prima silabă. Şi simţind, din pricina emoţiilor suferite, a oboselii de peste zi, a privirii aruncate

în Lumea Nevăzută sau a plicticoasei conversaţii cu fantoma, o mare nevoie de odihnă, se băgă direct

în pat, fără să se mai dezbrace, şi adormi pe loc.

STANŢA A DOUA

Primul dintre cele trei duhuri

Când Scrooge se trezi, era atât de întuneric, că, privind din pat, abia putea desluşi geamul străveziu

de pereţii opaci ai odăii lui. Se căznea să străpungă întunecimea cu ochii lui de cămătar, când

clopotele unei biserici din apropiere bătură cele patru sferturi. Îşi încorda auzul ca să audă ora.

Spre marea lui uimire, clopotul cel greu trecu de şase şi de şapte, trecu şi de opt, şi tot aşa, până la

douăsprezece, apoi se opri. Douăsprezece! Când se culcase, era două şi ceva. Ceasul se stricase. O fi

intrat vreun ţurţure în mecanism. Douăsprezece!

Duse mâna la arcul ceasului cu repetiţie, pentru a corecta orologiul acela fără noimă. Micul lui puls

iute bătu douăsprezece, şi se opri.

― Dar nu e cu putinţă, spuse Scrooge, să fi dormit o zi întreagă şi încă o bucată bună din noaptea

următoare. Nu e cu putinţă să se fi petrecut ceva cu soarele, iar acum să fie douăsprezece ziua!

Ideea aceasta îl sperie, aşa că se dădu jos din pat şi bâjbâi până la fereastră. Fu nevoit să şteargă

geamul îngheţat cu mâneca halatului de casă, ca să poată vedea ceva, dar văzu foarte puţin. Nu

desluşi decât că ceaţa era la fel de deasă şi că era un frig cumplit, că nu se auzeau oameni alergând

încoace şi-ncolo şi producând vânzoleală, cum fără îndoială s-ar fi întâmplat, dacă noaptea ar fi

alungat ziua cea luminoasă, punând stăpânire pe lume. Asta era o mare uşurare pentru el, fiindcă

„la trei zile după primirea acestei poliţe, achitaţi domnului Ebenezer Scrooge sau ordonanţei sale” şi

aşa mai departe, ar fi rămas zălog în Statele Unite dacă nu mai avea cum să numere zilele.

Scrooge se urcă din nou în pat şi se gândi şi iar se gândi, se gândi în fel şi chip şi tot nu putu să

priceapă o iotă. Cu cât se gândea mai mult, cu atât mai nedumerit era, şi cu cât se străduia mai mult

să nu se gândească, mai dihai se gândea. Fantoma lui Marley nu-i dădea pace deloc. Ori de câte ori

se convingea în sinea lui, după matură chibzuinţă, că totul fusese un vis, gândurile îi fugeau din nou

înapoi, ca un arc puternic care, după ce i s-a dat drumul, revine la prima poziţie, punându-şi aceeaşi

întrebare şi răsucind-o pe toate părţile : „A fost sau nu un vis!

Scrooge zăcu în starea aceasta până ce clopotele mai bătură trei sferturi, când îşi aminti pe

neaşteptate că fantoma îi anunţase o vizită după ce clopotul va bate de unu. Se hotărî să stea treaz

până ce va trece ora, şi, având în vedere că nu putea să adoarmă, aşa cum nu putea nici să ajungă în

rai, era probabil cea mai înţeleaptă soluţie care-i stătea în putinţă.

Sfertul dură atât de mult, încât trase încă o dată concluzia că aţipise probabil fără să-şi dea seama şi

nu mai auzise ceasul, în cele din urmă, ajunse la urechile sale ciulite.

― Ding, dong!

― Şi un sfert, spuse Scrooge, numărând.

― Ding, dong!

― Şi jumătate, spuse Scrooge.

― Ding, dong!

― Fără un sfert, spuse Scrooge.

― Ding, dong!

― A bătut ora! spuse victorios Scrooge. E lucru sigur!

Vorbise înainte de a bate clopotul ora, pe care o bătu acum, anunţând cu un dangăt profund,

întunecat, găunos şi melancolic, UNU. De îndată, în odaie străfulgera o lumină şi draperiile patului se

dădură la o parte.

Draperiile patului fură date la o parte de o mână, vă spun eu. Nu draperiile de la picioarele lui, nici

draperiile de la spatele lui, ci acelea spre care îi era întoarsă faţa. Draperiile patului erau date la o

parte, şi Scrooge, holbându-se într-o poziţie pe jumătate culcată, se trezi faţă-n faţă cu vizitatorul

nepământean care le trăsese, la fel de aproape de el cum sunt eu acum de voi, şi eu să ştiţi că sunt

cu sufletul alături de voi.

Era o siluetă ciudată ca de copil: şi totuşi nu chiar de copil, ci mai degrabă de moşneag văzut prin

mijloace supranaturale, ceea ce dădea impresia că se retrăgea tot mai departe, micşorându-se până

la dimensiunile unui copil. Părul, care-i atârna pe ceafă şi pe spate, era alb, ca al unui bătrân; şi

totuşi faţa n-avea un rid pe ea, iar pielea îi era fragedă ca un boboc. Braţele erau foarte lungi şi

musculoase, mâinile, la fel, ca şi cum ar fi fost neobişnuit de puternice. Picioarele şi tălpile, de o

formă delicată, erau ca si braţele, dezgolite. Purta o tunică de un alb imaculat, iar în jurul taliei avea o

centură strălucitoare, cu un luciu frumos. Ţinea în mână o ramură de ilice verde, proaspătă, şi

într-un ciudat contrast cu acel simbol al iernii, avea poalele veşmântului tivite cu flori de vară. Dar cel

mai ciudat lucru era că din creştetul capului îi ţâşnea un fascicol limpede şi sclipitor de lumină,

datorită căruia toate acestea se vedeau, şi care era fără îndoială motivul pentru care folosea, în

momentele de plictiseală, o scufie în chip de formidabil stingător, pe care o ţinea acum sub braţ.

Şi totuşi nici asta nu era trăsătura sa cea mai ciudată, observă Scrooge privindu-l tot mai atent. Căci,

pe măsură ce îi sclipea şi-i scânteia centura, ba într-o parte, ba într-alta, astfel încât acolo unde la un

moment dat era lumină în momentul următor era întuneric, însăşi silueta suferea diverse fluctuaţii,

ba era ceva cu un braţ, ba ceva cu un picior, ba cu douăzeci de picioare, ba o pereche de picioare fără

cap, ba un cap fără trup, iar aceste părţi care se descompuneau nu alcătuiau niciodată un contur

vizibil în bezna adâncă în care se topeau. Şi chiar în timp ce se petrecea acest miracol, vizitatorul era

din nou el însuşi, limpede şi desluşit, întotdeauna.

― Dumneata, domnule, eşti duhul a cărui apariţie mi-a fost vestită? întrebă Scrooge.

― Eu sunt!

Glasul era blând şi duios. Bizar de firav, de parcă n-ar fi fost lângă el, ci undeva, departe.

― Cine eşti şi cu ce te îndeletniceşti? se interesă Scrooge.

― Sunt Fantoma Crăciunurilor Trecute.

― A trecutului de demult? întrebă Scrooge, ţinând seama de statura lui pitică.

― Nu. A trecutului tău.

Dacă l-ar fi întrebat cineva, Scrooge poate că n-ar fi ştiut să-i spună de ce, dar simţea o aprigă

dorinţă de a vedea duhul cu scufia pe cap si îl rugă să se acopere.

― Cum?! exclamă fantoma, vrei să stingi atât de curând, cu mâini pământene, lumina pe care o dau

eu? Nu e de-ajuns că eşti unul dintre cei ale căror patimi au făcut această scufie şi m-au silit atâta

amar de ani s-o port îndesată pe frunte!

Scrooge negă respectuos că ar fi intenţionat să-l jignească sau că ar fi avut cunoştinţă să-i „fi tras

scufia pe ochi” duhului, cu bună ştiinţă, vreodată în viaţa lui. îşi făcu apoi curaj să întrebe ce treburi

îl aduseseră acolo.

― Binele tău, spuse fantoma.

Scrooge îşi exprimă recunoştinţa, dar asta nu-l împiedică să-şi spună în sinea lui că o noapte de

odihnă netulburată i-ar fi fost de mai mult folos. Probabil că duhul l-o fi auzit ce gândeşte, căci spuse

imediat:

― Atunci, plângerile tale. Ia seama! îşi întinse mâna puternică în timp ce vorbea şi îl apucă uşor de

braţ.

― Ridică-te şi urmează-mă!

Scrooge s-ar fi văicărit zadarnic că pe vremea aceea si la acel ceas din noapte

o plimbare nu era deloc potrivită, că patul era cald şi că termometrul arăta multe grade sub zero

afară, că era îmbrăcat subţire, fiind doar în papuci, halat şi scufie de noapte; şi că era deja răcit. Nu

se putea împotrivi strânsorii lui, deşi era blândă ca a unei mâini de femeie. Se ridică, dar, băgând de

seamă că duhul se îndrepta spre fereastră, îi apucă veşmântul, rugându-se de el.

― Sunt muritor, protestă Scrooge, şi pot să cad.

― Îngăduie atingerea mâinii mele aici, spuse duhul, punându-i-o pe inimă, şi vei fi susţinut nu doar

acum!

În timp ce rosti aceste vorbe, trecură prin zid şi se pomeniră pe un drum de ţară deschis, mărginit de

câmpuri pe fiecare parte. Oraşul dispăruse cu totul. Nu se zărea nici urmă de el. O dată cu el

dispăruseră şi întunericul şi ceaţa, căci era o zi de iarnă rece, senină, cu zăpadă pe jos.

― Doamne Dumnezeule! spuse Scrooge, încleştându-şi mâinile în timp ce se uită în jur. în locul

acesta am crescut! Aici am copilărit!

Duhul îl privi cu blândeţe. Bătrânul îi simţea încă vag atingerea, deşi fusese uşoară şi trecătoare. Era

asaltat de o mie de miresme care pluteau în aer, fiecare legată de o mie de gânduri, speranţe, bucurii

şi griji, de mult de tot uitate!

― Îţi tremură buzele, spuse duhul. Şi ce ai pe obraz?

Scrooge mormăi, cu o ciudată jenă în glas, că e un coş, si se rugă de fantomă să-l ducă unde

pofteşte.

― Îţi aminteşti drumul? întrebă duhul.

― Cum să nu mi-l amintesc? strigă înflăcărat Scrooge. As putea să-l urmez legat la ochi.

― Ciudat că l-ai uitat atâţia ani! remarcă fantoma. Hai să mergem.

Porniră pe drum si Scrooge recunoştea fiecare poartă, fiecare stâlp, fiecare copac, până ce în

depărtare se ivi un mic târg, cu podul şi biserica lui, cu râul lui şerpuitor. Văzură câţiva ponei flocoşi

venind în trap spre ei, purtând în spinare nişte băieţi care strigau spre alţi băieţi aflaţi în şarete si

căruţe mânate de fermieri. Toţi băieţii erau voioşi si strigau unii la alţii, până ce câmpurile late se

umplură de melodii vesele, făcând aerul răcoros să râdă auzindu-le.

― Acestea sunt doar umbrele celor care au fost, spuse fantoma. Nu ne simt prezenţa.

Voioşii călători veniră spre ei, şi în timp ce veneau, Scrooge îi recunoscu şi îi numi pe fiecare. De ce

oare se bucura peste măsură să-i vadă? De ce îi sticleau ochii reci şi de ce îi tresaltă inima când ei

trecură prin faţa lui? De ce oare era fericit auzindu-i că îşi urează Crăciun fericit când se despărţeau

la răscruci şi pe drumuri lăturalnice, ducându-se la casele lor? Ce însemna Crăciun fericit pentru

Scrooge? Naiba să-l ia de Crăciun fericit! Lui nu-i adusese niciodată nimic bun!

― Şcoala nu e cu totul părăsită, spuse fantoma, încă mai e acolo un copil singuratic, uitat de

prietenii lui.

Scrooge spuse că ştia. Şi suspină.

Părăsiră drumul mare, luând-o pe un drumeag bine cunoscut de Scrooge, şi ajunseră în curând la un

conac din cărămidă roşie ştearsă, cu o cupolă pe acoperiş, o sfârlează de vânt în vârf şi un clopot

atârnând în ea. Era o casă mare, dar ajunsă acum o ruină, căci acareturile sale erau puţin folosite,

pereţii erau umezi si mucegăiţi, geamurile sparte şi porţile căzute. In grajd umblau ţanţoş si

cloncănind nişte păsări, iar şoproanele pentru trăsuri şi şurile erau năpădite de iarbă. Nici înăuntru

nu mai era mare lucru care să amintească de starea ei de odinioară; căci, pătrunzând în holul

mohorât şi aruncând o privire prin uşile deschise ale multor încăperi, văzură că erau mari, friguroase

şi cu puţine mobile. Se simţea un miros de pământ, de pustietate glacială, care îţi evoca prea multe

treziri la lumina luminării şi nu prea multă mâncare.

Cei doi, duhul şi Scrooge, străbătură holul, îndreptându-se spre o uşă din dosul casei. Se deschise în

faţa lor, dând la iveală o încăpere lungă, pustie şi tristă, pe care şirurile de bănci şi de pupitre urâte,

din lemn de brad, o făceau să pară şi mai pustie. La unul din pupitre, un băiat singuratic citea lângă

un foc firav, Scrooge se aşeză pe o bancă şi plânse văzându-se pe el însuşi, aşa cum fusese, o biată

fiinţă uitată.

Ecourile tăinuite ale casei, chiţăiturile şi forfota şoarecilor din dosul lambriurilor, picăturile ce se

scurgeau din cişmeaua pe jumătate dezgheţată din curtea mohorâtă din spate, leneşul balans al uşii

unei magazii goale, trosnetele focului, toate acestea îi înmuiară inima lui Scrooge, slobozindu-i şi mai

tare lacrimile.

Duhul îi atinse braţul, arătând spre binele său mai tânăr, absorbit de lectură.

Deodată, un bărbat cu vesminte străine, care se vedea limpede, miraculos de real, apăru la fereastră,

cu un topor vârât în centură şi ducând de frâu un măgar încărcat cu lemne.

― Ia uite, este Ali Baba! exclamă Scrooge fascinat. Bătrânul si cinstitul Ali Baba, dragul de el! Da, da,

îmi amintesc! Odată, de Crăciun, când copilul singuratic de acolo a rămas în şcoala părăsită, el a

apărut de-adevăratelea, pentru prima dată, chiar aşa. Bietul băiat! Şi Valentin, spuse Scrooge. Şi

sălbaticul lui frate, Orson; uite-i! Şi cum îl cheamă? cel care a fost lăsat în izmene, dormind, la poarta

Damascului; nu-l vezi? Şi grăjdarul sultanului, răsturnat de duhurile rele; uite-l cum stă în cap! Aşa-i

trebuie! îmi pare bine. De ce s-a însurat tocmai el cu prinţesa?

Dacă l-ar fi auzit pe Scrooge, risipindu-şi toată ardoarea în asemenea subiecte, cu un glas cu totul

neobişnuit, între râs şi plâns, şi dacă ar fi văzut faţa lui luminată şi emoţionată, tare s-ar mai fi

minunat partenerii lui de afaceri din Londra.

― Uite-l pe Papagal! strigă Scrooge. Uite-l acolo, cel cu corp verde şi coadă galbenă şi un fel de

salată verde în creştet! Sărmane Robin Crusoe, l-a strigat când s-a întors acasă, după ce a navigat în

jurul insulei. „Sărmane Robin Crusoe, pe unde-ai umblat, Robin Crusoe?” Omul a crezut că visa, dar

nu visa. Era Papagalul, să ştii. Uite-l şi pe Vineri, aleargă de rupe pământul spre golfuleţ! Hei! Alo!

Hei-ho!

Apoi, trecând iute la o altă stare, trecere foarte străină caracterului său, spuse, compătimindu-şi

sinele lui de odinioară, „Bietul băiat!”, şi se porni iar pe plâns.

― Aş vrea…, murmură Scrooge, băgând mâna în buzunar şi uitându-se în jur, după ce îşi şterse ochii

cu manşeta. Dar e prea târziu.

― Ce s-a întâmplat? întrebă duhul.

― Nimic, spuse Scrooge. Nimic. Noaptea trecută, un băieţel mi-a cântat un colind de Crăciun la uşă.

As vrea să-i fi dat ceva: asta-i tot.

Duhul zâmbi, cufundat în gânduri, şi spuse, fluturând mâna:

― Hai să mai vedem şi un alt Crăciun!

Sinele de odinioară al lui Scrooge crescu la auzul acestor cuvinte şi încăperea deveni ceva mai

întunecată si mai murdară. Lambriurile se scorojiră, geamurile crăpară şi din tavan căzură bucăţi de

moloz, scoţând la iveală şipcile dezgolite, dar cum se petrecură toate acestea, Scrooge nu ştiu, aşa

cum nu ştim nici noi. Ştia doar că era foarte adevărat, că toate se petrecuseră chiar aşa; că el era

din nou singur, în timp ce toţi ceilalţi băieţi plecaseră acasă, să-şi petreacă frumoasa vacanţă.

Nu mai citea; se plimba disperat de colo-colo. Scrooge se uită la duh şi, clătinând trist din cap, privi

neliniştit spre uşă.

Aceasta se deschise şi o fetiţă, mult mai mică decât băiatul, dădu buzna şi, încolăcindu-şi braţele de

gâtul lui, i se adresă cu: „Dragul meu, iubitul meu frate!”

― Am venit să te iau acasă, dragul meu frate! spuse copila, bătând din palmele micuţe şi îndoindu-se

de râs. Te duc acasă, acasă, acasă!

― Acasă, micuţa mea Fan? repetă băiatul.

― Da, spuse copila, în culmea bucuriei. Acasă, pentru totdeauna. Acasă, de acum în vecii vecilor!

Tata e mult mai bun decât era şi acasă e ca în rai! Mi-a vorbit atât de duios într-o noapte minunată

când m-am dus la culcare, că nu m-am temut să-l mai întreb încă o dată dacă poţi să vii acasă, şi el a

spus da, poţi să vii, şi m-a trimis cu trăsura să te aduc. Şi o să fii bărbat! spuse copila, deschizând

ochii. Şi n-ai să te mai întorci niciodată aici. Dar mai întâi o să fim împreună tot Crăciunul şi o să ne

veselim cum nu s-a mai veselit nimeni pe lume!

― Eşti o femeiuşcă pe cinste, micuţa mea Fan! exclamă băiatul.

Ea bătu din palme şi râse şi încercă să-l mângâie pe cap, dar, fiind prea mică, râse din nou şi se ridică

pe vârfuri ca să-l sărute. Apoi începu să-l tragă, în nerăbdarea ei copilărească, spre uşă, iar el,

bucuros să plece, o însoţi.

O voce înfricoşătoare strigă pe hol:

― Coboară bagajul conaşului Scrooge, acolo!

Si în hol îşi făcu apariţia însuşi directorul şcolii, care îl străfulgera pe conaşul Scrooge cu o privire

condescendentă feroce şi îl înspăimântă îngrozitor dând mâna cu el. Îl conduse apoi pe el şi pe sora

lui într-un salon, care arăta întocmai ca un vechi puţ, îngheţat cum nu s-a mai văzut, căci hărţile de pe

perete, precum şi globurile ceresc şi pământesc de la ferestre erau ca de ceară, din cauza frigului.

Aici, scoase un clondir cu un vin ciudat de deschis la culoare şi o bucată de prăjitură ciudat de

vârtoasă şi administra tinerilor câteva doze din aceste delicatese: în acelaşi timp, trimise afară un

slujitor costeliv să ofere un păhărel cu

„ceva” poştalionului, care răspunse că îi mulţumeşte domnului, dar, dacă era din acelaşi butoi din

care mai gustase, preferă să se lipsească. Cufărul conaşului Scrooge fiind între timp legat de

copertina trăsurii, copiii îşi luară rămas-bun de la director, cu multă tragere de inimă, apoi se urcară

în trăsură şi porniră veseli pe aleea din grădină; roţile se învârteau repede, împroşcând ca un

pulverizator promoroaca şi zăpada de pe frunzele întunecate ale plantelor perene.

― A fost întotdeauna o făptură delicată, pe care o putea doborî şi cea mai mică adiere, spuse

fantoma. Dar avea o inimă mare!

― Într-adevăr, spuse Scrooge printre lacrimi. Ai dreptate. Nu tăgăduiesc asta, duhule, Doamne

fereşte!

― Era femeie în toată firea când a murit, spuse fantoma, şi parcă a avut şi copii.

― Un copil, preciză Scrooge.

― Adevărat, spuse fantoma. Nepotul tău! Scrooge părea cam tulburat şi răspunse scurt:

― Da.

Deşi lăsaseră şcoala în urma lor chiar în clipa aceea, se aflau acum pe străzile aglomerate ale unui

oraş mare, pe care treceau încoace şi-ncolo călători ca nişte umbre; pe care, căruţe şi caleşti, ca

nişte umbre se îmbulzeau să-şi croiască drum şi de unde răzbătea toată zarva şi forfota unui oraş

adevărat. Prăvăliile împodobite arătau limpede că şi aici era din nou Crăciun; dar era seară şi

străzile erau luminate.

Fantoma se opri la uşa unui depozit şi îl întrebă pe Scrooge dacă îl cunoaşte.

― Cum să nu-l cunosc! spuse Scrooge. Doar am fost ucenic aici!

Intrară. Văzând un domn bătrân cu o perucă velşă, care şedea la un pupitru atât de înalt, încât, dacă

ar fi fost cu câţiva centimetri şi mai înalt, ar fi dat cu capul de tavan, Scrooge strigă, cuprins de o mare

emoţie :

― Ia uite! Bătrânul Fezziwig! Binecuvântată fie inima lui! Fezziwig e iarăşi viu!

Bătrânul Fezziwig puse jos tocul şi îşi ridică privirea spre ceas, care arăta ora şapte. Îşi frecă mâinile,

îşi aranja surtucul voluminos, râse din tot trupul, de la încălţări şi până la organul generozităţii lui, şi

strigă cu un glas plăcut, mieros, bogat, plin, jovial:

― Iuhu! Ia uită-te! Ebenezer! Dick!

Sinele de odinioară al lui Scrooge, care era acum un tânăr adolescent, intră vioi, însoţit de colegul lui

de ucenicie.

― E Dick Wilkins, de bună seamă! îi spuse Scrooge fantomei. Doamne-ajută, el e! Uite-l! Dick era

foarte ataşat de mine. Bietul Dick! Vai, vai, vai!

― Iuhu, băieţi, spuse Fezziwig. Nu se mai munceşte în seara asta. E ajunul Crăciunului, Dick. E

Crăciun, Ebenezer! Uite acuşi punem obloanele, strigă bătrânul Fezziwig, bătând tare din palme, cât

ai zice peşte!

Nu v-ar fi venit să credeţi cu câtă râvnă se puseră cei doi băieţi pe treabă! Dădură buzna în stradă cu

obloanele unu, doi, trei le prinseră sus în lăcaşurile lor patru, cinci, şase le puseră drugii şi îi bătură

şapte, opt, nouă şi se întoarseră, înainte s-ajungeţi voi cu numărătoarea până la doisprezece, gâfâind

ca nişte cai de curse.

― Hop şi-aşa! strigă bătrânul Fezziwig, coborându-se de la pupitrul lui înalt cu o extraordinară

sprinteneală. Faceţi curăţenie, flăcăi, să se facă loc aici! Hop şi-aşa, Dick, fii vioi, Ebenezer!

Curăţenie! Ar fi curăţat orice, puteau să cureţe orice, sub privirea bătrânului Fezziwig. Treaba fu

făcută într-un minut. Tot ce se putea deplasa fu ascuns vederii, de parcă ar fi fost alungat din viaţa

publică pentru totdeauna, podeaua fu măturată şi stropită, fitilele lămpilor potrivite, cărbunii

îngrămădiţi pe foc, şi depozitul se prefăcu într-o sală de bal confortabilă, caldă, uscată şi luminoasă,

aşa cum ţi-ai dori să vezi într-o noapte de iarnă.

Şi iată că intră un scripcar cu o partitură, care se urcă la pupitrul cel măreţ şi făcu din el o orchestră,

care suna precum cincizeci de stomacuri tulburate. Iată că intră doamna Fezziwig, cu un zâmbet larg,

adevărat. Iată că intrară cele trei domnişoare Fezziwig, surâzătoare şi drăgălaşe. Iată că intrară cei

şase tineri cu inimile zdrobite de ele. Iată că intrară toţi tinerii si toate tinerele care lucrau acolo. Iată

că intră fata-n casă, cu vărul ei, brutarul. Iată că intră bucătăreasa, cu bunul prieten al fratelui ei,

lăptarul. Iată că intră băiatul de peste drum, bănuit că nu primea destulă mâncare de la stăpânul lui,

încercând să se ascundă în spatele fetei de la a doua casă după cea de alături, care se dovedise că

fusese trasă de urechi de stăpâna ei. Intrară cu toţii, unul după celălalt, unii cu sfială, alţii cu

îndrăzneală, unii cu graţie, alţii cu stânjeneală, unii împingând, alţii trăgând, toţi intrară, în toate

felurile şi în toate chipurile. Şi se prinseră în dans, douăzeci de perechi deodată; făcură jumătate de

cerc şi apoi se răsuciră în cealaltă direcţie, veniră spre mijloc, apoi se îndepărtară din nou, se

învârtiră şi se învârtiră, grupându-se după cum îi trăgea aţa, vechea pereche care conducea la

început dansul apărea mereu unde nu trebuia, o nouă pereche conducea apoi dansul, luând-o de la

capăt, de îndată ce ajungeau acolo, în sfârşit, toate perechile conduceau dansul şi nici una de pe

margini nu putea să le ajute! Când se ajunse în acest punct, bătrânul Fezziwig bătu din palme ca să

oprească dansul strigând „Bravo!”, iar scripcarul îşi cufundă faţa înfierbântată într-o oală cu bere

neagră, adusă acolo taman în acest scop. Dar dispreţuind odihna, îşi făcu din nou apariţia şi reîncepu

pe loc să cânte, deşi nu mai erau dansatori, ca şi cum celălalt scripcar fusese dus acasă vlăguit, pe o

targa, iar el era unul proaspăt, hotărât mai degrabă să piară decât să-l mai vadă-n ochi.

Şi iarăşi dansară şi se jucară gajuri, şi iarăşi dans şi tort, vin fier şi o halcă mare de friptură rece, o

bucată mare de răcitură fiartă şi plăcinte cu carne şi multă, multă bere. Dar surpriza cea mare a serii

veni după friptură şi răcitură, când scripcarul (mare pezevenghi, băgaţi de seamă! Era dintre cei pe

care nici voi, nici eu nu l-am fi putut învăţa meseria, că şi-o cunoştea el bine!) atacă Sir Roger de

Coverley. Atunci, bătrânul Fezziwig o pofti la dans pe doamna Fezziwig. Şi ei conduseră dansul, un

dans pe cinste, făcut parcă anume pentru ei, în ritm de trei pătrimi şi cu douăzeci de perechi ca

parteneri; oameni cu care nu era de glumit, oameni care dansau în draci, nu umblau, că nici nu ştiau.

Dar să fi fost de două ori mai mulţi ba chiar de patru ori bătrânul Fezziwig tot s-ar fi măsurat cu ei, şi

doamna Fezziwig aşijderea. Cât despre ea, era o parteneră vrednică de el, în toate sensurile

cuvântului. Dacă asta nu e o laudă grozavă, spuneţi-mi voi una mai grozavă şi o s-o folosesc. Din

gambele lui Fezziwig părea să iasă o lumină adevărată. Străluceau ca nişte luni, pretutindeni, printre

dansatori. N-ai fi putut prevedea, în nici o clipă anume, ce se va întâmpla cu ele. Şi după ce bătrânul

Fezziwig şi doamna Fezziwig executară întregul dans înaintaţi si retrageţi-vă, ambele mâini spre

partener, plecăciune şi reverenţă, piruetă, podul şi din nou înapoi, la locurile voastre Fezziwig făcu

foarfecă o făcu cu atâta dibăcie, încât parcă ar fi clipit din picioare, şi apoi reveni pe podea, fără să

se clatine nici un pic.

Când ceasul bătu de unsprezece, balul familial se sparse. Domnul şi doamna Fezziwig îşi luară poziţia,

de fiecare parte a uşii, si strânseră mâna fiecărei persoane, pe rând, pe măsură ce aceasta, fie

bărbat, fie femeie, ieşea, urându-i un Crăciun fericit. După ce toţi plecaseră în afara celor doi ucenici,

procedară la fel şi cu ei; şi astfel, glasurile voioase se îndepărtară şi flăcăii se băgară în paturile lor,

care erau sub o tejghea, în dosul prăvăliei.

În tot acest timp, Scrooge se comportase ca un om ieşit din minţi. Inima şi sufletul lui erau în scena

aceea, cu sinele lui de odinioară. Confirma tot, îşi amintea tot, se bucura de tot şi era cuprins de cea

mai ciudată agitaţie.

Abia acum, după ce feţele fericite, cea a sinelui său de odinioară şi cea a lui Dick, se întoarseră, îşi

aduse aminte de duh şi îşi dădu seama că îl privea fără înconjur, în timp ce lumina de pe capul lui

strălucea foarte tare.

― E o nimica toată, spuse duhul, să trezeşti recunoştinţa prostimii.

― O nimica toată! repetă Scrooge.

Duhul îi făcu semn să-i asculte pe cei doi ucenici care se întreceau în laude la adresa lui Fezziwig; şi

după ce ascultă, spuse :

― Ba e nimica toată! N-a cheltuit decât câteva lire din banii voştri muritori: probabil vreo trei, patru.

Merită laude doar pentru atât?

― Nu-i vorba de asta, spuse Scrooge, înfierbântat de această observaţie şi vorbind, fără să-şi dea

seama, ca sinele lui de odinioară, nu ca sinele de mai târziu. Nu-i vorba de asta, duhule. Stă în

puterea lui de a ne face fericiţi sau nefericiţi, de a ne face slujba uşoară sau împovărătoare, de a face

din ea o plăcere sau un chin. Puterea lui poate că stă în cuvinte şi priviri, în lucruri atât de vagi si

neînsemnate, încât e cu neputinţă să le pui una sub alta şi să le aduni: şi atunci…? Fericirea pe care o

împarte el e la fel de mare ca si cum ar fi costat o avere.

Simţi privirea duhului şi se opri.

― Ce s-a întâmplat? întrebă duhul.

― Nimic deosebit, spuse Scrooge.

― Parcă s-a întâmplat totuşi ceva, insistă duhul.

― Nu, spuse Scrooge. Nu. As vrea să-i pot spune o vorbă, două, copistului meu, chiar în clipa asta.

Atâta tot.

Sinele lui de odinioară stinse lămpile, în timp ce el îşi exprima această dorinţă; Scrooge şi duhul erau

din nou, unul lângă celălalt, afară.

― Răgazul meu se apropie de sfârşit, observă duhul. Repede!

Îndemnul nu i se adresa lui Scrooge sau altei fiinţe vizibile, dar îşi făcu de îndată efectul. Căci Scrooge

se văzu din nou pe el însuşi. Acum era mai în vârstă, un bărbat matur. Nu avea încă întipărite pe faţă

liniile aspre şi rigide din anii următori, dar începuse să capete semnele grijilor şi ale zgârceniei. Avea

o nerăbdare, o lăcomie, un neastâmpăr în ochii în care se citea că năravul prinsese rădăcini şi peste

care avea să se lase umbra copacului tot mai înalt.

Nu era singur. Şedea lângă o tânără blondă cu o rochie de doliu, în ochii ei erau lacrimi, ce scânteiau

în lumina pe care o răspândea Duhul Crăciunurilor Trecute.

― Contează prea puţin, spuse ea încetişor. Pentru tine, foarte puţin. Un alt idol mi-a luat locul, şi

dacă el va putea să-ţi aducă voie bună şi mângâiere de acum încolo, aşa cum aş fi încercat eu s-o fac,

nu am motiv de îngrijorare.

― Ce idol ţi-a luat locul? interveni el.

― Un idol de aur.

―Asta e rânduiala dreaptă a lumii! spuse el.Cu nimic nu e ea mai necruţătoare decât e cu sărăcia şi

nimic nu condamnă ea mai mult, cu vorba, decât goana după avere.

― Te temi prea mult de lume, îi replică tânăra cu blândeţe. Toate celelalte speranţe ale tale s-au

contopit în speranţa de a nu risca niciodată să-ţi reproşeze sărăcia. Am văzut cum te-ai lepădat pe

rând de năzuinţele nobile, până ce patima de căpetenie. Câştigul, a pus stăpânire pe tine. Nu-i aşa?

― Şi ce dacă? îi răspunse el. Chiar dacă as fi devenit atât de înţelept, ce-i cu asta? Faţă de tine nu

m-am schimbat.

Ea clătină din cap.

― M-am schimbat?

― Învoiala noastră este veche. A fost făcută pe când amândoi eram sărmani şi mulţumiţi de soarta

noastră, până ce va sosi şi vremea când ne vom spori bunurile pământene prin hărnicia noastră

răbdătoare. Te-ai schimbat, într-adevăr. Când am făcut învoiala, erai alt om.

― Eram un copil, spuse el enervat.

― Chiar inima ta îţi spune că nu erai ceea ce eşti acum, răspunse ea. Eu sunt. Tot ceea ce era

făgăduinţă de fericire, când eram una şi aceeaşi inimă, este acum, când suntem două inimi, numai

suferinţă. N-am să-ţi spun cât de des şi cu câtă tristeţe m-am gândit la asta. Este de-ajuns că m-am

gândit şi că pot să-ţi dăruiesc libertatea.

― Ţi-am cerut-o vreodată?

― În cuvinte, nu. Niciodată.

― Atunci cum?

―Prin schimbarea firii tale, prin stricăciunea sufletului, printr-o altă atmosferă a vieţii, o altă

speranţă de împlinire a ei. Prin tot ceea ce preţuia dragostea mea în ochii tăi. Dacă n-ar fi fost învoiala

dintre noi, spuse fata, privindu-l blând, dar ferm, spune-mi, m-ai alege şi ai încerca să mă cucereşti

acum? O, nu!

El păru să accepte împotriva voinţei lui că presupunerea ei era îndreptăţită.

Dar se căzni să spună:

― Tu crezi că nu.

― Aş fi bucuroasă să cred altminteri, dacă aş putea, răspunse fata. Numai Dumnezeu ştie că atunci

când am aflat acest adevăr, am înţeles cât de puternic şi de netăgăduit trebuie să fie. Dar dacă ai fi

liber astăzi, dacă vei fi mâine sau ai fost ieri, pot să cred chiar şi eu că ai alege o fată fără zestre tu,

care şi atunci când îi destăinui gândurile, preţuieşti totul după câştig? Sau, dacă ai alege-o, dacă ai

face-o într-o clipă în care ţi-ai trăda singurul tău principiu călăuzitor, nu aş şti cu siguranţă că de

îndată te vei căi şi vei regreta? Ba ştiu, şi de aceea îţi dăruiesc libertatea. Din toată inima o fac, în

numele dragostei pentru cel care ai fost.

El dădu să-i răspundă, dar ea continuă, întorcând capul.

― Poate că amintirea trecutului mă face să sper întrucâtva aceasta vei suferi. Pentru foarte, foarte

scurt timp, după care vei alunga bucuros din gândurile tale această amintire, ca pe un vis nefolositor,

din care ai avut norocul să te trezeşti, îţi doresc fericire în viaţa pe care ţi-ai ales-o!

Fata îl părăsi şi se despărţiră.

― Nu-mi mai arăta nimic, duhule! spuse Scrooge. Du-mă acasă. De ce îţi face plăcere să mă chinui?

― Încă o umbră doar! exclamă duhul.

― Nu mai vreau! strigă Scrooge. Nu mai vreau. Nu mai vreau să văd nimic.

Nu-mi mai arăta nimic!

Dar necruţătorul duh îl ţintui locului cu ambele braţe şi îl sili să privească în continuare.

Vedeau acum o altă scenă, în alt loc, o odaie, nu foarte mare şi nici foarte frumoasă, dar cât se poate

de plăcută. Lângă focul de iarnă, şedea o tânără frumoasă, care semăna atât de bine cu cea

dinainte, încât Scrooge crezu că era aceeaşi, până ce o văzu pe ea, devenită acum o nurlie mamă de

familie, aşezată în faţa fiicei ei. In odaie era un tărăboi îngrozitor, fiindcă se aflau acolo mai mulţi

copii decât ar fi putut număra Scrooge în halul de agitaţie în care era, şi, spre deosebire de liota din

cunoscuta poezie, nu erau patruzeci de copii care se purtau ca şi cum ar fi fost unul singur, ci fiecare

copil se purta ca patruzeci la un loc.

Urmarea era un vacarm de nedescris, dar nimeni nu părea să se sinchisească, ba dimpotrivă, mama

şi fiica râdeau din toată inima şi se simţeau foarte bine printre ei, iar cea de-a doua intră curând în

joaca lor şi micii tâlhari o jumuliră fără milă. Ce n-aş fi dat să fiu unul dintre ei! Deşi, chiar atât de

grosolan n-as fi putut să fiu niciodată, nu, nu! Nici pentru toată averea din lume n-as fi strâns şi n-aş

fi tras de părul acela prins în cosiţe, şi nu i-aş fi smuls panto-fiorul acela minunat din picior, nici ca

să-mi salvez viata, Doamne-ajută! Iar să-i măsor talia în joacă, aşa cum făceau ţâncii ăia obraznici,

n-aş fi putut nicidecum, s-ar fi putut întâmpla să-mi rămână braţul încolăcit în jurul ei, drept

pedeapsă, şi să nu se mai îndrepte niciodată. Şi totuşi, tare mi-ar fi plăcut, recunosc, să-i fi atins

buzele, să mă fi rugat de ea să le deschidă; să-i fi privit genele ochilor plecaţi, fără urmă de roşeaţă

în obraji, să-i fi despletit cosiţele, lăsând să curgă în valuri părul, din care o şuviţă cât de mică ar fi

fost o amintire nepreţuită, pe scurt, mi-ar fi plăcut, mărturisesc, să fi avut uşurinţa şi libertatea unui

copil, dar să fiu în acelaşi timp bărbat ca să ştiu s-o preţuiesc.

Dar iată că se auzi o bătaie în uşă şi urmă de îndată un asemenea iureş, că fata se pomeni purtată

spre ea, cu faţa surâzătoare şi cu rochia jumulită, în mijlocul unui cârd zburătăcit şi gălăgios, taman

la timp pentru a-l întâmpina pe tată, care venea acasă însoţit de un bărbat încărcat cu jucării şi

daruri de Crăciun. Şi apoi, ce mai ţipete şi lupte, ce măcel făcură cu bietul hamal lipsit de apărare!

Ce s-au mai căţărat pe el, cu scaune în chip de scări, ca să-l cotrobăi prin buzunare, i-au smuls

pachetele învelite în hârtie cafenie, s-au agăţat de cravata lui, l-au luat de gât, l-au bătut cu pumnii pe

spinare şi i-au dat şuturi în picioare, într-un elan de dragoste nestăvilită! Ce de strigăte de mirare şi

de încântare, cu care era primită desfacerea fiecărui pachet! Şi ce anunţ groaznic, că bebeluşul

fusese surprins în clipa când îşi băga în gură o tigăiţă de păpuşă şi era mai mult ca sigur că înghiţise

un curcan de jucărie lipit pe un blid de lemn! Ce uşurare când se descoperi că fusese o alarmă falsă!

Câtă bucurie, câtă recunoştinţă, cât entuziasm! N-o să credeţi cum se învălmăşeau toate astea! Dar

fu de-ajuns ca, încet, încet, copiii împreună cu emoţiile lor să se retragă din salon, urcând treaptă cu

treaptă până la etaj, unde se băgară în pat, ca să se aştearnă liniştea.

Scrooge privi cu şi mai multă atenţie când stăpânul casei, spre care fiica lui se apleca drăgăstoasă, se

aşeză cu ea şi mama ei, lângă foc, şi când se gândi că o altă făptură asemenea ei, la fel de graţioasă

şi de promiţătoare, i-ar fi putut spune lui tată şi ar fi putut să fie ca o primăvară în iarna

neîmblânzită a vieţii lui, vederea i se tulbură foarte tare.

― Belle, spuse soţul, întorcându-se cu un zâmbet spre soţia lui, l-am văzut după-amiază pe un vechi

prieten de-al tău.

― Pe cine?

― Ghici!

― Cum să ghicesc? Ei drace, dar chiar nu ştiu? adăugă ea dintr-o răsuflare, râzând în timp ce şi el

râdea. Domnul Scrooge!

― Însuşi domnul Scrooge. Am trecut prin faţa ferestrei biroului lui, nu erau trase obloanele şi

înăuntru era o luminare, aşa că l-am văzut fără voia mea. Am auzit că asociatul lui e pe moarte, iar el

şedea acolo, singur. Cred că e singur-singurel pe lume.

― Duhule, spuse Scrooge cu glasul frânt, du-mă de aici!

― Ţi-am spus că acestea sunt umbrele celor care au fost, spuse fantoma. Dar nu e vina mea că ele

sunt ceea ce sunt!

― Du-mă de aici! exclamă Scrooge. Nu mai suport!

Se întoarse spre duh şi, văzând că îl privea cu un chip pe care se amestecau în mod ciudat frânturi din

toate chipurile pe care i le arătase, i se împotrivi.

― Lasă-mă! Du-mă înapoi! Nu mă mai vizita!

Tot luptându-se cu el, dacă aceea se putea numi luptă, în care. duhul nu se vădea că ar opune

rezistenţă, rămânând netulburat de eforturile adversarului său, Scrooge observă că lumina îi

strălucea pe cap cu toată puterea, şi făcând vag legătura cu influenţa pe care o avea asupra lui,

înşfacă scufia stingătoare şi, cu un gest brusc, i-o îndesă pe cap.

Duhul se lăsă sub ea, astfel încât stingătorul îi acoperi întreaga siluetă, dar, deşi Scrooge o apăsă cu

toată forţa în jos, nu putea ascunde lumina care ieşea de sub ea, revărsându-se pe jos într-un torent

neîntrerupt.

Se simţea copleşit de oboseală şi de o toropeală cu care nu se putea lupta şi mai mult. Apoi, îşi dădu

seama că se afla în dormitorul lui. Mai strânse o dată scufia, în semn de rămas-bun, şi mâna i se

relaxa, apoi abia apucă să se împleticească până la pat, că se şi cufundă într-un somn adânc.

STANŢA A TREIA

Cel de-al doilea duh dintre cele trei

Trezindu-se în mijlocul unor sforăituri cumplite și ridicându-se în capul oaselor ca să-și adune

gândurile, Scrooge nu mai avu nevoie să fie anunțat că se apropia din nou clipa când clopotul avea să

bată de unu. Simțea că se trezise la realitate taman la țanc, cu rostul anume de a susține o discuție cu

cel de-al doilea mesager expediat pe adresa lui prin intervenția lui Jacob Marley. Dar, descoperind că

îl cam luase cu frig când începuse să se întrebe care dintre draperii va fi trasă de această nouă

vedenie, le trase pe toate în lături cu mâinile lui și, lungindu-se din nou, se puse pe aprigă veghe de

jur-împrejurul patului. Căci dorea să i atace duhul chiar în clipa apariției sale, ca să nu fie luat prin

surprindere și să se sperie.

Domnii care iau lucrurile în ușor și se fălesc că ei cunosc toate dedesubturile, făcând de obicei de

toate, își exprimă gama largă a înclinației lor către aventură, afirmând că se pricep la orice, de la

rișcă până la omor; între aceste extreme există fără îndoială o gamă destul de largă și de

cuprinzătoare de subiecte. Fără a mă aventura să-l socotesc pe Scrooge printre aceștia, nu preget să

vă conving că era pregătit pentru o mare varietate de năluciri și că, începând cu un bebeluș și

terminând cu niște rinoceri, nimic nu l-ar fi uluit prea tare.

Fiind pregătit pentru aproape orice, nu era însă deloc pregătit pentru nimic; prin urmare, când

clopotul bătu de unu și nu se ivi nici o arătare, îl cuprinse un tremurici puternic. Cinci minute, zece

minute, un sfert de ceas trecură și nimic nu se arătă, în tot acest răstimp, stătea întins pe patul lui,

miezul si focarul unei pete de lumină roșiatice, care se revărsă peste el când orologiul anunță ora; și

care, fiind doar lumină, era mai înfricoșătoare decât o duzină de fantome, întrucât el nu putea să

deslușească nicicum ce însemna sau ce avea de gând, și, din când în când, se temea că ar putea

deveni în orice clipă un caz interesant de ardere spontană, fără a se putea măcar consola cu ideea de

a ști acest lucru, în cele din urmă, începu totuși să se gândească așa cum voi sau eu ne-am fi gândit

de la început, căci întotdeauna nu persoana în cauză știe ce ar fi trebuit făcut, și fără îndoială că ar fi

făcut deci, începu să se gândească în cele din urmă că sursa și secretul acestei lumini fantomatice ar

putea fi în odaia alăturată, de unde, mergând pe urmele ei, părea să strălucească. Când această idee

puse cu totul stăpânire pe mintea lui, se ridică încet și își târșâi papucii până la ușă.

În clipa când Scrooge puse mâna pe clanță, un glas ciudat îl strigă pe nume și îl pofti să intre. Se

supuse.

Era propria lui odaie. Nu exista nici o îndoială în această privință. De pereți și de tavan atârna atâta

verdeață, de parcă încăperea era un crâng adevărat, și, în fiecare parte a ei, scânteiau boabe

strălucitoare. Frunzele proaspete de ilice, de vâsc și iederă reflectau lumina, ca și cum numeroase

oglinjoare fuseseră răspândite acolo, iar pe coș se înălța trosnind o vâlvătaie mare cum nu mai

cunoscuse vatra aceea mohorâtă și împietrită pe vremea lui Scrooge sau a lui Marley, sau de-a lungul

multor, multor ierni. Pe pardoseală era o grămadă ca un fel de tron, alcătuită din sumedenie de

curcani, gâște, vânat, păsări de curte, carne de porc sărată, hălci întregi de carne, purceluși de lapte,

lungi colaci de cârnați, plăcinte cu carne, budinci cu prune, butoaie cu stridii, castane fierbinți, mere

rumene, portocale zemoase, pere mălăiețe, torturi uriașe cu douăsprezece blaturi și castroane cu

punch fierbinte, care întunecau odaia cu aburul lor delicios. Pe acest tron ședea tolănit foarte comod

un drăgălaș Uriaș, mai mare dragul să-l privești, având în mână o torță aprinsă, cu o formă oarecum

asemănătoare cu cornul abundenței, pe care o ținea sus, sus de tot, pentru a răspândi lumina ei

asupra lui Scrooge, când el băgă capul pe ușă.

― Poftește! exclamă fantoma. Poftește, să mă cunoști mai bine, omule! Scrooge intră cu fereală și

își plecă încet capul în fața duhului. Nu mai era

Scrooge cel îndărătnic dinainte, și, deși ochii duhului erau senini și buni, nu-i făcea plăcere să-i

întâlnească privirea.

― Eu sunt Fantoma Crăciunului Prezent, spuse duhul. Privește-mă!

Scrooge se supuse, reverențios. Duhul era îmbrăcat doar cu o robă sau mantie, verde, simplă, tivită

cu blană albă. Veșmântul îi atârna atât de lejer pe trup, încât pieptul lui voluminos era dezgolit, de

parcă n-ar fi dorit să fie ocrotit sau ascuns prin vreun vicleșug. Tălpile, care se zăreau de sub faldurile

ample ale vesmântului, erau de asemenea dezgolite, iar capul nu-i era acoperit decât cu o coroniță de

ilice încrustată din loc în loc cu țurțuri sclipitori. Buclele lui castaniu-închis erau lungi și slobode,

slobode ca fața lui blândă, cu ochi scânteietori, ca palmele lui deschise, ca glasul lui vioi, ca atitudinea

lui degajată și ca înfățișarea lui veselă, în jurul mijlocului avea o cingătoare de care atârna o teacă

străveche, mâncată de rugină și fără spadă.

― N-ai mai văzut în viața ta o arătare ca mine! exclamă duhul.

― Niciodată, îi răspunse Scrooge.

― N-ai avut de-a face niciodată cu membrii mai tineri ai familiei mele, adică (fiindcă eu sunt foarte

tânăr) cu frații mei mai mari, născuți în anii din urmă? continuă stafia.

― Nu cred că am avut de-a face, spuse Scrooge. Mă tem că nu. Ai mulți frați, duhule?

― Peste o mie opt sute, spuse fantoma.

―Câte guri de hrănit! mormăi Scrooge. Fantoma Crăciunului Prezent se ridică.

― Duhule, spuse spășit Scrooge, du-mă unde dorești. Noaptea trecută am fost mânat cu forța și am

învățat o lecție care-și vădește roadele acum. Astă-seară, dacă ai ce să mă înveți, aș vrea să trag un

folos.

― Pune mâna pe mantia mea! Scrooge făcu întocmai și o apucă strâns.

Ilicele, vâscul, boabele roșii, iedera, curcanii, gâștele, vânatul, păsările, carnea sărată, porcii, cârnații,

stridiile, plăcintele, budincile, fructele și punch-ul, toate dispărură pe loc. La fel și odaia, și focul, și

lumina roșiatică, și ceasul de noapte, și se pomeniră pe străzile Londrei, în dimineața de Crăciun,

unde (fiindcă era vreme rea) oamenii cântau un soi de muzică rudimentară, dar vioaie și deloc

neplăcută, adunând cu lopețile zăpada de pe pavajul din fața locuințelor și de pe acoperișurile

caselor, care, spre marea bucurie a băieților, se îngrămădea în troiene pe drumul de dedesubt și se

răspândea în mici viscole artificiale.

Fațadele caselor erau cam negre și ferestrele și mai negre, în contrast cu căciulile netede și albe de

nea de pe acoperișuri și cu zăpada mai murdară de pe jos, așternută mai recent și arată de roțile

grele ale trăsurilor si căruțelor care săpaseră în ea brazde adânci, brazde care se întretăiau iarăși și

iarăși, de sute de ori, în locurile unde se ramificau străzile mari și alcătuiau făgașe complicate, greu

de deslușit în noroiul gros, gălbui și în apa înghețată. Cerul era mohorât si străzile mai scurte erau

sufocate de o pâclă murdară, pe jumătate topită, pe jumătate înghețată, ale cărei particule mai grele

se lăsau ca o ploaie de atomi de funingine, de parcă toate coșurile din Marea Britaniie luaseră foc

deodată, ca la un semn, și ardeau cu vâlvătăi, după pofta inimii. Atmosfera orașului nu avea nimic

vesel în ea și totuși pretutindeni era un aer de veselie pe care aerul de vară cel mai curat și soarele

de vară cel mai arzător s-ar fi străduit zadarnic să-l răspândească.

Căci oamenii care dădeau jos cu lopata căciulile de omăt de pe case erau veseli și plini de voie bună,

strigau unul la altul de pe troiene și, din când în când, își aruncau câte un bulgăre de zăpadă poznaș

un proiectil cu mult mai blajin decât o glumă exprimată prin cuvinte râzând din toată inima, fie că

nimereau, fie că dădeau greș. Prăvăliile cu păsări de ogradă erau încă pe jumătate deschise, iar cele

cu fructe se arătau în toată splendoarea lor. Erau acolo coșuri rotunde, burduhănoase, pline cu

castane, umflate ca surtucele unor drăgălași domni bătrâni, lăfăindu-se în fata ușilor și

revărsându-se până în stradă, cu abundența lor apoplectică. Mai erau acolo cepe spaniole rumene,

roșcovane și pântecoase, atât de bine crescute, încât străluceau ca niște călugări spanioli grăsani,

făcând cu ochiul de pe rafturi, cu priviri jucăușe, codanelor care treceau pe acolo și se uitau cu falsă

modestie la vâscul atârnat deasupra. Erau, de asemenea, pere și mere, adunate în piramide

înfloritoare; mai erau ciorchini de struguri pe care generoșii patroni îi agățaseră de niște cârlige lesne

de văzut, pentru ca oamenilor care treceau pe acolo să le lase gura apă, pe gratis; mai erau grămezi

de alune, maronii și mătăsoase, evocând, prin aroma lor, vechi plimbări prin pădure, plăcute târșâiri

de picioare, cu frunze veștede până la glezne; mai erau mere de Norfolk, bondoace și oacheșe,

contrastând cu galbenul portocalelor și al lămâilor și cerând cu insistență, implorând chiar, cu

personalitatea lor extrem de compactă și de suculentă, să fie duse acasă în pungi de hârtie și

mâncate după-masă. Chiar și peștișorii aurii și argintii, expuși într-un castron, printre aceste fructe

alese, deși fac parte dintr-o specie plicticoasă și cu sânge stătut, păreau a ști că se punea ceva la

cale; și toți, până la ultimul peștișor, se foiau, răsuflând din greu, prin mica lor lume, cuprinși de o

emoție molcomă și rece.

Iar la băcănie, ah, la băcănie! Aproape se închisese, doar două obloane erau puse, sau doar unul; dar

ce se zărea printre ele! Nu numai că, lăsându-se pe tejghea, cântarul producea un zgomot vesel sau

că sfoara se desfășura atât de iute de pe scripete sau că toate cutiile de tablă zăngăneau în sus și-n

jos ca și cum ar fi fost mânuite de niște scamatori, că aromele amestecate de ceai și cafea erau atât

de plăcute nasului, sau că stafidele erau atât de multe și de minunate, migdalele atât de neasemuit

de albe, batoanele de scorțișoară atât de lungi și drepte și celelalte mirodenii atât de delicioase,

fructele zaharisite atât de bine închegate și atât de bine îmbibate în zahăr topit, încât până și cei mai

indiferenți trecători simțeau că li se înmoaie picioarele, iar apoi că li se apleacă de la atâtea bunătăți.

Nu numai că smochinele erau siropoase și cărnoase sau că prunele franțuzești roșeau cu modestă

acreală din cutiile lor bogat împodobite sau că totul era bun de mâncat și gătit de Crăciun, dar

mușteriii erau toți atât de zoriți și de nerăbdători, în speranța lor de a trăi împlinirea acelei zile, încât

se ciocneau unii de alții la ușă, își trânteau coșurile de nuiele ca niște turbați, își uitau târguielile pe

tejghea și alergau după aceea înapoi ca să le ia și făceau alte sute de boroboațe, într-o veselie

nebună; iar în acest timp, băcanul și ajutoarele lui erau atât de plini de sârg si de vioiciune și puneau

atâta suflet când își legau șorțurile la spate, de parcă și-ar fi legat chiar inimile lor curate, pentru a fi

scoase în văzul lumii și cercetate, ba chiar si ciugulite de niscaiva stăncuțe de Crăciun, dacă asta le-ar

fi fost pe plac.

Dar, curând, clopotnițele chemară toți oamenii buni la biserici și capele, și iată-i venind, adunându-se

cârduri-cârduri pe străzi, cu hainele cele mai bune și cu cele mai vesele chipuri. Și în același timp,

apăreau cu zecile din străduțe lăturalnice, din fundături și răspântii anonime, nenumărați oameni,

ducându-și coșurile cu mâncare la brutării. Duhul părea foarte interesat de acești sărmani

petrecăreți, fiindcă se postă cu Scrooge alături în ușa unei brutării și, după ce ridică șervetele de pe

coșuri în timp ce purtătorii lor le treceau prin față, picură tămâie din torța lui peste ele. Și torța asta

avea ceva cu totul neobișnuit, căci, o dată sau de două ori, când câțiva purtători de coșuri care se

înghionteau schimbară vorbe urâte, el îi stropi cu câteva picături de apă din ea și de îndată se

înveseliră din nou. Căci, spuneau ei, e păcat să te cerți în ziua de Crăciun. Si chiar așa este!

Doamne-ajută, că așa este!

În cele din urmă, clopotele conteniră să bată și cei ce își coceau pâinile tăcură, și totuși, pata de

umezeală topită de deasupra fiecărui cuptor al brutarului, unde ieșea fum din pavaj, de parcă și

pietrele coceau pine, rămăsese acolo ca o amintire plăcută a acelor coșuri și a coacerii pinilor.

― Ceea ce picuri din torța ta are vreo aromă deosebită? întrebă Scrooge.

― Are. Propria mea aromă.

― Și e pentru orice fel de coș de mâncare din această zi? întrebă Scrooge.

― Pentru cele ce sunt date cu bunătate, îndeosebi pentru cele sărmane.

― De ce îndeosebi pentru cele sărmane? întrebă Scrooge.

― Pentru că au cea mai multă nevoie.

― Duhule, spuse Scrooge, după o clipă de gândire, mă întreb de ce tocmai tu, dintre toate făpturile

din nenumăratele lumi din jurul nostru, dorești să iei acestor oameni un prilej de bucurie nevinovată.

― Eu?! strigă duhul.

― Îi lipsești de mijloacele de a se înfrupta în fiecare a șaptea zi, care e adesea singura zi în care se

poate spune că mănâncă și ei, nu-i așa? spuse Scrooge.

― Eu?! strigă duhul.

― Încerci să închizi aceste locuri în ziua a șaptea, spuse Scrooge. Si asta înseamnă cam același lucru.

― Eu încerc?! exclamă duhul.

― Să mă ierți dacă greșesc. Aceasta s-a făcut în numele tău, sau cel puțin în numele familiei tale,

spuse Scrooge.

― Există pe pământul vostru, îi răspunse duhul, unii care pretind că ne cunosc și care săvârșesc în

numele nostru fapte ce vădesc patimă, semeție, rea-voință, ură, invidie, bigotism și egoism, dar care

sunt atât de străini de noi și de toți cunoscuții și rubedeniile noastre, de parcă nici n-ar fi trăit

vreodată. Ține minte asta și pune faptele lor în seama lor, nu a noastră.

Scrooge făgădui că așa va face; și plecară mai departe, nevăzuți ca și până atunci, prin mahalaua

orașului. Duhul deținea neobișnuita însușire (pe care Scrooge o observase la brutărie) de a se

acomoda cu ușurință în orice loc, în ciuda dimensiunilor sale gigantice; stătea sub un acoperiș scund

cu aceeași grație, ca o ființă supranaturală, cum ar fi stat și într-o sală grandioasă.

Și poate că din plăcerea de a se făli cu această putere a lui sau poate mânat de firea lui blândă,

generoasă, inimoasă și de compasiunea sa față de toți oamenii sărmani, bunul duh se gândi de

îndată la copistul lui Scrooge, căci într-acolo porni, luându-l și pe Scrooge cu el, agățat de mantia lui,

și în pragul ușii, duhul zâmbi și se opri să binecuvânteze locuința lui Bob Cratchit picurând din torță.

Gândiți-vă numai! Bob câștiga doar atât cât să-și cumpere câteva mâini de bob pe săptămână; își

vâra deci în traistă în fiecare sâmbătă doar câteva mâini de duplicate ale numelui său de botez, și

totuși, Duhul Crăciunului Prezent îi binecuvânta căsuța lui cu patru odăi!

Și iată că apăru doamna Cratchit, nevasta lui Cratchit, gătită cu o sărăcie de rochie întoarsă de două

ori, dar bogată în panglici, care sunt ieftine și, pentru cei șase peni cât costă, fac impresie bună, ea

puse fața de masă, ajutată de Belinda Cratchit, cea de-a doua fiică a ei, de asemenea bogată în

panglici; în timp ce conașul Peter Cratchit, înfigând o furculiță în oala cu cartofi și intrându-i în gură

colțurile imensului său guler de cămașă (proprietatea lui Bob, transmisă fiului și moștenitorului său,

întru cinstirea acelei zile), se bucura văzându-se atât de elegant înveșmântat și abia aștepta să-și

arate lenjeria în parcurile mondene. Și iată că și cei doi Cratchiți mai mici, un băiețel și o fetiță,

dădură buzna zbierând că în fața brutăriei simțiseră miros de gâscă și știau că era gâsca lor, și,

gândindu-se pofticioși la aromele de salvie și de ceapă, acești Cratchiți mititei țopăiau în jurul mesei,

ridicându-l în slăvi pe conașul Peter Cratchit, în timp ce acesta (nu tocmai fălos, deși colțurile

gulerului aproape că-l sugrumau) suflă în foc, până ce cartofii care abia fierbeau începură să

clocotească și să lovească cu zgomot capacul oalei, cerând să fie scoși de-acolo și cojiți.

― Pe unde-o fi umblând iubitul vostru tată? spuse doamna Cratchit. Și mai e și cu frățiorul vostru,

Tim Degețel! Iar Martha parcă a întârziat și la ultimul Crăciun cu o jumătate de ceas!

― A venit Martha, spuse o fetiță care apăru chiar atunci.

―A venit Martha! strigară cei doi Cratchiți mititei. Ura! Să vezi ce gâscă avem, Martha!

― Vai, scumpa mea, să-ți dea Dumnezeu sănătate, dar tare mult ai întârziat! spuse doamna Cratchit,

sărutând-o de nenumărate ori și repezindu-se slugarnică să-i ia șalul și boneta.

― Am avut o groază de treburi de terminat ieri noapte, răspunse fata, și azi-dimineață a trebuit să

fac curat, mamă!

― Ei, nu mai contează acum, dacă ai ajuns, spuse doamna Cratchit. Așează-te în fața focului, scumpa

mea, să te încălzești, să te aibă Domnul în pază!

― Nu, nu! Vine tata, strigară cei doi Cratchiți mititei, care erau pretutindeni în același timp.

Pitește-te, Martha, pitește-te!

Martha se piti și iată că intră mărunțelul Bob, tatăl, cu pe puțin un cot și jumătate de șal, fără a mai

socoti și franjurile, atârnând în fața lui, cu hainele lui jerpelite, cârpite și periate ca să arate și el

omenește, și cu Tim Degețel pe umăr. Sărăcuțul Tim Degețel ținea o cârjă micuță și membrele lui

erau susținute de un cadru de fier!

― Dar unde e Martha noastră? strigă Bob Cratchit, privind în jur.

― Nu vine! spuse doamna Cratchit.

― Nu vine?! spuse Bob, pierindu-i brusc toată buna dispoziție, căci pe tot drumul de la biserică

fusese calul pursânge al lui Tim și venise până acasă în galop. Cum să nu vină în ziua de Crăciun!

Marthei nu-i plăcea să-l vadă dezamăgit, nici măcar în glumă, așa că își făcu prematur apariția din

dosul ușii de la cămară și alergă în brațele lui, în timp ce cei doi Cratchiți mititei îl luară pe sus pe Tim

Degețel ca să-l ducă la spălătorie, de unde putea auzi budinca susurând în cratița din cuptorașul de

aramă.

― Și cum s-a comportat Tim Degețel? întrebă doamna Cratchit, după ce îl luă peste picior pe Bob

pentru naivitatea lui și Bob o îmbrățișa pe fiica lui după pofta inimii.

― Cuminte ca un îngeraș, spuse Bob, ba chiar și mai cuminte. Uneori cade pe gânduri, stă singurel

mult timp și îi trec prin cap niște ciudățenii cum n-ai mai auzit. Venind spre casă, mi-a spus că speră

să-l vadă oamenii în biserică pentru că el e beteag și poate le prinde bine să le aducă aminte în ziua

de Crăciun de cel care a făcut să umble cerșetori ologi și a redat orbilor vederea.

Lui Bob îi tremură glasul când le povesti aceasta și îi tremură și mai mult când spuse că Tim Degețel

va crește mare și voinic.

Micuța lui cârjă se auzi mișcându-se iute pe pardoseală și Tim Degețel se întoarse, înainte de a se mai

rosti vreo vorbă, fiind condus de fratele și sora lui până la scăunelul din fața focului, în acest timp,

Bob, întorcându-și manșetele de parcă, bietul de el, s-ar fi putut jerpeli și mai mult pregăti într-o

cană mare o băutură fierbinte cu gin și lămâie, pe care o amestecă bine într-o parte și în cealaltă și

o puse pe plită ca să fiarbă, iar conașul Peter și cei doi omniprezenți Cratchiți mititei se duseră să

aducă gâsca, întorcându-se curând cu ea, de parcă ar fi oficiat o măreață ceremonie. Atâta forfotă

urmă, de-ai fi crezut că gâsca era pasărea cea mai rară din câte există, un adevărat fenomen cu pene,

față de care o lebădă neagră era o nimica toată și într-adevăr, în casa aceea cam așa era. Doamna

Cratchit făcu sosul (pregătit dinainte într-o tigăiță), care sfârâia, fiind încă fierbinte, conașul Peter

zdrobi cartofii cu o forță incredibilă, domnișoara Belinda îndulci sosul de mere, Martha șterse

farfuriile fierbinți, Bob îl luă pe Tim Degețel lângă el, într-un colțișor al mesei, cei doi Cratchiți mititei

așezară scaunele pentru toată lumea, fără a uita de ei și, instalându-se la posturi, își înfundară

lingurile în gură, ca nu cumva să țipe după gâsca înainte de a le veni rândul să fie serviți, în sfârșit, se

puseră farfuriile și se rosti rugăciunea. Se lăsă tăcerea, toți ținându-și respirația, în timp ce doamna

Cratchit își plimba încet privirea de-a lungul cuțitului, pregătindu-se să-l înfigă în pieptul gâștei, dar

când îl înfipse și când țâșni mult așteptatul jet de umplutură, de jur împrejurul mesei se ridică un

murmur de bucurie și chiar și Tim Degețel, îmboldit de cei doi Cratchiți mititei, bătu în masă cu

mânerul cuțitului și strigă cu glăsciorul lui firav: „Ura!”

Nici că se mai pomenise o asemenea gâsca. Bob spuse că el nu poate să creadă că a existat vreodată

o gâsca așa de bine preparată.

Frăgezimea și aroma ei, mărimea ei la un preț atât de mic erau subiecte de admirație unanimă.

Lungită cu sos de mere și piure de cartofi, a fost o masă îndestulătoare pentru întreaga familie,

într-adevăr, după cum spuse foarte încântată doamna Cratchit (trăgând cu ochiul spre o fărâmiță de

os din farfurie), până la urmă nici măcar n-o mâncaseră pe toată! Și totuși toți se săturaseră,

îndeosebi cei mai mici Cratchiți, care erau mânjiți până la sprâncene cu sos de salvie și ceapă. Dar

după ce domnișoara Belinda schimbă farfuriile, doamna Cratchit ieși singură din odaie prea

nervoasă ca să suporte martori ca să scoată budinca din cuptor și s-o aducă la masă.

Dacă nu era suficient de coaptă? Dacă se va sfărâma când o va scoate? Dacă se furișase cineva în

curte, cățărându-se peste zid, și o furase, în timp ce ei se bucurau de gâscă presupunere care îi făcu

pe cei doi Cratchiți mititei să pălească! Se presupuneau tot felul de grozăvii.

Ura! Ce de aburi! Budinca fu scoasă din cuptor. Miros ca în ziua de spălat rufe! De la cârpa de

deasupra. Mirosul de la birtul și patiseria de-alături, și de la spălătoria învecinată! Asta era budinca!

Peste jumătate de minut, doamna Cratchit intră îmbujorată, dar zâmbind mândră cu budinca, tare și

vârtoasă ca o ghiulea de tun pestriță, arzând în jumătate de jumătate de sfert de pintă de brandy și

împodobită cu o coroniță de Crăciun înfiptă în mijloc.

Ah, ce budincă minunată! Bob Cratchit spuse, pe un ton chiar foarte calm, că o socotea cea mai mare

izbândă a doamnei Cratchit de când erau căsătoriți. Doamna Cratchit spuse că acum, după ce

scăpase de povara asta de pe suflet, putea mărturisi că se temuse că nu-i va ajunge făina. Toți găsiră

câte ceva de spus, dar nimeni nu spuse și nici nu se gândi că era o budincă mică pentru o familie atât

de mare. Ar fi fost curată blasfemie. Orice membru al familiei Cratchit ar fi roșit la gândul unei

asemenea insinuări.

În sfârșit, masa se termină, se strânse totul, se curăță soba si se făcu focul. După ce fu gustat

crusonul și declarat desăvârșit, se puseră pe masă mere și portocale, iar în foc fu băgată o lopată de

castane. Apoi toată familia Cratchit se trase în jurul sobei, alcătuind ceea ce Bob Cratchit numi un

cerc, dar care de fapt era un semicerc, și chiar lângă cotul lui Bob Cratchit era toată sticlăria familiei.

Două pahare mari și o ceașcă pentru cremă, fără toartă.

Acestea conțineau însă licoarea fierbinte din vas, la fel de bine ca niște pocale de aur; și Bob îi servi

cu ochii licărind de fericire, în timp ce castanele din sobă pocneau și sfârâiau. Apoi Bob închină

paharul:

― Un Crăciun fericit pentru noi toți, dragii mei. Dumnezeu să ne ajute! Și toată familia repetă după

el.

― Dumnezeu să-i ajute pe toți! rosti ultimul Tim Degețel.

Ședea foarte aproape de tatăl său, pe scăunel. Bob îi ținea mânuța veștejită într-a lui, de parcă, din

dragoste pentru el și din dorința de a-l avea mereu alături, se temea să nu-i fie smuls.

― Duhule, spuse Scrooge, cu o curiozitate pe care n-o mai simțise până atunci, spune-mi dacă Tim

Degețel va trăi.

― Văd un loc gol, răspunse fantoma, acolo, în cotlonul de lângă coș, și o cârjă fără stăpân, păstrată

cu grijă. Dacă aceste umbre vor rămâne neschimbate în viitor, copilul va muri.

― Nu, nu, spuse Scrooge. Ah, nu, duhule bun! Spune-mi că va fi cruțat.

― Dacă aceste umbre vor rămâne neschimbate în viitor, nimeni din neamul meu, îi răspunse

fantoma, nu-l va mai găsi aici. Și ce-i cu asta? Dacă tot e sortit să moară, mai bine să moară, ca să

scadă prisosul de populație.

Scrooge plecă de îndată capul când își auzi propriile lui vorbe repetate de duh și îl copleșiră căința si

tristețea.

― Omule, spuse fantoma, dacă ești om și nu ai o inimă de piatră, va trebui să înduri aceste vorbe

grele până ce vei descoperi ce este prisosul și unde se află el. Poți tu să hotărăști care oameni se

cuvine să trăiască și care să moară? Poate că în ochii Domnului tu ești mai nevrednic și mai puțin

potrivit să trăiești decât milioane de oameni ca băiețelul acestui om sărman. Of, Doamne, cum poți

auzi gâza de pe o frunză plângându-se că frații săi înfometați din țărână se bucură de prea multă

viață!

Scrooge se încovoie auzind mustrarea fantomei și își aruncă tremurând privirea spre pământ. Dar

și-o ridică repede, la auzul propriului său nume.

― În sănătatea domnului Scrooge! spuse Bob. In sănătatea domnului Scrooge, ctitorul ospățului!

― Da, da, ctitorul ospățului, într-adevăr! Strigă, roșind, doamna Cratchit.

Tare aș vrea să-l am în fața ochilor! I-aș servi eu vreo câteva vorbe cu care să se ospăteze și

nădăjduiesc că le-ar înghiți cu poftă!

― Draga mea, spuse Bob, sunt copiii de față. E ziua de Crăciun!

― De bună seamă, numai în ziua de Crăciun, spuse ea, se cuvine să închini în sănătatea unui om atât

de mârșav, de zgârcit, nemilos și nesimțitor ca domnul Scrooge. Doar știi bine că așa este, Robert.

Nimeni nu știe asta mai bine ca tine, sărmanul!

― Draga mea, răspunse cu blândețe Bob. E ziua de Crăciun.

― Beau în sănătatea lui, de dragul tău și al acestei zile, spuse doamna Cratchit, nu de dragul lui. Să-i

dea domnul viață lungă! Crăciun fericit și un An Nou bun! Nu mă îndoiesc că va fi foarte vesel și

fericit!

Copiii închinară și ei, după ea. Era prima oară când făceau ceva fără tragere de inimă în seara aceea.

Tim Degețel bău ultimul, dar nici că-i păsa vreun pic de el. Scrooge era Monstrul familiei. Pomenirea

numelui său aruncă asupra petrecerii o umbră neagră, care adastă cinci minute întregi.

După ce aceasta se risipi, fură de zece ori mai veseli ca înainte, de ușurare că scăpaseră de Scrooge

cel Rău. Cratchit îi anunță că avea în vedere o slujbă pentru conașul Peter, de pe urma căreia, dacă o

va obține, va aduce în casă cinci șilingi și sase peni pe săptămână. Cei doi Cratchiți mititei hohotiră

de râs la ideea că Peter va fi om de afaceri, iar Peter însuși privea focul dintre gulerele lui, cufundat în

gânduri, de parcă ar fi chibzuit ce investiții să prefere când va intra în posesia acelui uluitor venit.

Martha, care era o biată ucenică la o modistă, le povesti apoi ce fel de muncă trebuia să facă și câte

ore lucra la întinderea unei pălării și cum avea de gând să zacă în pat în dimineața zilei următoare, ca

să se odihnească și ea ca lumea; în ziua următoare fiind sărbătoare, putea să stea acasă. Le mai

povesti că în urmă cu câteva zile văzuse o contesă și un lord și că lordul era „cam cât Peter de înalt”,

la care Peter își trase gulerele atât de sus, că dacă ați fi fost de față, nu i-ați mai fi zărit capul, în tot

acest timp, castanele și vasul cu crușon trecură din mână în mână; și curând după aceea, se auzi

glăsciorul plângăcios al lui Tim Degețel cântând un cântecel despre un copil rătăcit printre nămeți și

îl cântă chiar foarte bine.

Nu era nicidecum o atmosferă distinsă. Nu alcătuiau un tablou frumos de familie, nu erau bine

îmbrăcați, încălțările lor nu erau nici pe departe rezistente la apă, hainele lor erau sărăcăcioase, iar

Peter era probabil familiarizat, ba chiar mai mult ca sigur că era, cu muntele de pietate.

Dar erau fericiți, recunoscători, se înțelegeau bine și erau mulțumiți de ziua aceea și când dispărură,

părând și mai fericiți în lumina strălucitoare răspândită la despărțire de torța duhului, Scrooge

rămase până în ultima clipă cu privirea ațintită asupra lor, îndeosebi asupra lui Tim Degețel.

Se întunecase de-acum și ningea zdravăn, și în timp ce Scrooge și duhul străbăteau străzile,

strălucirea focului care trosnea în bucătării, saloane și în tot felul de odăi, era o adevărată minune,

într-o casă, pâlpâitul flăcărilor dezvăluia pregătirile pentru o masă intimă, cu mâncăruri fierbinți,

aburind în fața focului, în timp ce draperiile roșii și grele erau trase pentru a alunga frigul și

întunericul de afară, în altă parte, copiii dădeau buzna afară, în zăpadă, ca să-și întâmpine surorile și

frații căsătoriți, verii, unchii și mătușile, întrecându-se care să ajungă primul la ei. Într-o casă, pe

transperante se zăreau umbrele oaspeților care se adunau, în alta, un grup de fete frumoase, toate cu

glugile pe cap și cu ciuboțele îmblănite, sporovăind de-a valma, se furișa spre casa învecinată, unde,

vai de burlacul care le văzu dând iama vrăjitoare viclene, știau ele ce știau ca o văpaie!

Dar dacă te-ai fi luat după numărul celor care se îndreptau spre adunări prietenești, ai fi crezut poate

că acasă nu mai era nimeni care să-i întâmpine când vor ajunge, deși orice casă s-ar fi cuvenit să

aștepte musafiri și să-și îndese sobele până la jumătatea coșurilor. Binecuvântat fie duhul, că tare se

mai bucura! Își dezgolea pieptul pe toată lățimea lui, își deschidea palma încăpătoare și continua să

plutească, revărsând cu generozitate veselia lui luminoasă și nevinovată oriunde ajungea! Chiar și

lampagiul care alerga în fața lui, presărând strada întunecată cu stropi de lumină, și care era îmbrăcat

frumos pentru a petrece și el seara undeva, râse zgomotos când duhul trecu, deși habar nu avea

lampagiul că însoțitorul lui era însuși Crăciunul!

Dar apoi, fără ca duhul să-l prevină pe Scrooge în vreun fel, se pomeniră pe un deal mohorât și

pustiu, pe care erau răspândite grămezi monstruoase de piatră grosolană, de parcă acolo ar fi fost un

cimitir de uriași, iar apa se prelingea oriunde poftea, sau s-ar fi prelins, dacă gerul n-ar fi ținut-o

captivă, și nimic nu creștea acolo decât mușchi, grozamă și iarbă aspră, țepoasă, în jos, spre apus,

soarele lăsase o dâră de foc roșiatic, care clipi o secundă peste pustietatea aceea, ca un ochi posac,

și apoi, încruntându-se, coborî tot mai jos, tot mai jos, până ce se pierdu în bezna adâncă a nopții

negre.

― Ce-i aici? întrebă Scrooge.

―Un loc unde trăiesc minerii care trudesc în măruntaiele pământului, îi răspunse duhul. Dar ei mă

cunosc. Privește!

Se văzu o lumină licărind la fereastra unei colibe și ei înaintară repede spre ea. Trecând prin zidul de

lut și piatră, găsiră un grup vesel, adunat în jurul unui foc strălucitor. Un bărbat tare bătrân și o

femeie, împreună cu copiii lor și copiii copiilor lor și încă o generație pe deasupra, toți gătiți cu haine

vesele de sărbătoare. Cu un glas care acoperea rareori vuietul vântului ce bătea peste pustietatea

stearpă, bătrânul le cânta un cântec de Crăciun fusese un cântec vechi încă de pe vremea copilăriei

lui și din când în când cântau toți cu el, în cor. Cu egală precizie, bătrânul se înviora și cânta tare când

ei își înălțau glasurile, pentru ca apoi puterile să-l părăsească din nou când vocile încetau.

Duhul nu zăbovi acolo și îl îndemnă pe Scrooge să se țină de mantia lui și, trecând pe deasupra

dealului, se grăbiră încotro? Doar nu spre mare? Ba da, spre mare. Spre groaza lui, Scrooge văzu,

privind înapoi, ultima bucățică de pământ, un șir înfricoșător de stânci, în spatele lor, și deodată, îl

asurzi vuietul valurilor care se rostogoleau și mugeau, dezlănțuindu-se printre grotele pe care le

căscaseră și încercând cu furie să sape pământul.

Sus, pe un recif mohorât de stânci prăvălite una peste alta, cam la o leghe de țărmul de care se

spărgeau și se izbeau cu sălbăticie valurile tot anul, se înălța un far singuratic. Grămezi uriașe de alge

erau agățate de poalele sale și, în jurul lui, păsările furtunii zămislite de vânt, am putea crede, așa

cum algele ar putea fi zămislite de apă se înălțau și coborau, ca valurile pe care le atingeau în zbor.

Dar chiar și acolo, doi bărbați care păzeau farul făcuseră un foc, care arunca o rază de lumină pe

marea cumplită, prin crăpătura din zidul gros de piatră. Prinzându-și mâinile bătătorite pe deasupra

mesei grosolane la care ședeau, își urară Crăciun fericit, ciocnind cănile cu grog, și unul din ei, cel

mai bătrân, cu fața înăsprită și brăzdată de vreme rea, ca figura sculptată de la prova unei vechi

corăbii, înălță un cântec năprasnic, aidoma furtunii.

Din nou, fantoma porni iute mai departe, pe deasupra mării negre, fremătătoare mai departe, tot

mai departe până ce, îndepărtându-se de țărmuri, după cum îi spuse lui Scrooge, coborâră pe o

corabie. Se instalară lângă timonierul de la cârmă, lângă marinarul de veghe și lângă ofițerii care

făceau de cart; niște siluete întunecate, fantomatice, în diverse atitudini, dar fiecare fredona o

melodie de Crăciun, avea un gând de Crăciun sau îi povestea în șoaptă tovarășului său despre o zi de

Crăciun de odinioară, de care se legau speranțele de a ajunge acasă. Și fiecare om aflat la bord, fie el

treaz sau adormit, bun sau rău, avusese pentru ceilalți, în acea zi, o vorbă mai bună decât în toate

zilele anului, luase parte într-un fel oarecare la sărbătorirea ei și își amintise de cei cărora le ducea

grija de departe, știind că ei se gândeau cu bucurie la el.

A fost o mare surpriză pentru Scrooge, care asculta gemetele vântului și se gândea la solemnitatea

călătoriei lor prin întunericul singuratic, deasupra unui hău necunoscut, ale cărui străfunduri erau

taine la fel de profunde ca moartea, a fost o mare surpriză pentru Scrooge, absorbit de toate acestea,

să audă un râs viguros. Surpriza a fost și mai mare, când Scrooge își dădu seama că aparținea

propriului său nepot și se pomeni într-o încăpere luminoasă, uscată, strălucitoare, cu duhul lângă el,

zâmbind și spunându-i din priviri aceluiași nepot că e mulțumit de el.

― Ha! Ha! râse nepotul lui Scrooge. Ha, ha, ha!

Dacă se întâmplă, deși e aproape cu neputință, să cunoașteți un om mai înzestrat pentru a râde

decât nepotul lui Scrooge, tot ce pot să vă spun este că aș vrea să-l cunosc și eu. Vă rog să mi-l

prezentați și voi fi încântat să-l cunosc.

Există o dreaptă, egală și nobilă rânduială a lucrurilor în faptul că, după cum se răspândesc boala și

necazurile, tot așa nimic nu e mai irezistibil și contagios ca râsul și buna dispoziție, în timp ce nepotul

lui Scrooge râdea, ținându-se de burtă, rotindu-și capul și schimonosindu-și fața în cele mai ciudate

grimase, nepoata lui Scrooge prin alianță râdea cu aceeași poftă ca și el. Iar prietenii adunați la ei nu

se lăsau deloc mai prejos și râdeau în hohote.

― Ha, ha! Ha, ha, ha, ha!

― A zis despre Crăciun că e un moft, zău așa! strigă nepotul lui Scrooge. Și o spunea cu convingere!

― Să-i fie rușine, Fred! spuse indignată nepoata lui Scrooge. Să le dea Dumnezeu sănătate femeilor,

căci nu fac nimic pe jumătate. Ele iau lucrurile în serios.

Era foarte frumușică, poate chiar prea frumușică. Avea o față splendidă, plină de gropițe și tot

timpul mirată, o guriță ca o cireașă, care părea a fi făcută pentru a fi sărutată și fără îndoială că așa

era; mai avea tot felul de punctișoare adorabile pe bărbie, care se topeau unul în celălalt când râdea,

și cea mai însorită pereche de ochi pe care ați văzut-o vreodată pe chipul unei ființe, într-un cuvânt,

era, cum ați spune, o femeie care te ațâță; dar te și mulțumește, totodată. O, da, care te mulțumește

perfect.

― E un bătrânel cu haz, spuse nepotul lui Scrooge. ăsta-i adevărul, și ar putea fi mai prietenos,

într-adevăr. Dar răul pe care îl face o să-i aducă pedeapsa și n-am nimic de spus împotriva lui.

― Sunt sigură că este foarte bogat, Fred, insinuă nepoata lui Scrooge. Cel puțin, așa-mi spui tu

mereu.

― Și ce-i cu asta, draga mea? spuse nepotul lui Scrooge. Averea nu-i este de nici un folos. Nu face

nimănui bine cu ea. Nu-și face viața mai ușoară cu ajutorul ei. Nu are mulțumirea de a se gândi ha,

ha, ha! Că ne va blagoslovi vreodată cu ea.

― Eu nu am răbdare cu el, observă nepoata lui Scrooge.

Surorile nepoatei lui Scrooge și toate celelalte doamne erau de aceeași părere.

― O, ba eu am! spuse nepotul lui Scrooge. Mi-e milă de el, nu m-aș putea supăra pe el, nici dacă aș

vrea. Cine suferă de pe urma toanelor lui? Întotdeauna el însuși. S-a încăpățânat să-și bage în cap că

nu ne poate suferi și nu va veni la noi la masă. Și care este urmarea? Nu pierde cine știe ce ospăț.

― Ba cred că pierde o masă foarte bună, interveni nepoata lui Scrooge.

Toți ceilalți spuseră același lucru și se cuvine să socotim că ei vorbeau cu pricepere, fiindcă tocmai

terminaseră de mâncat și, cu desertul pe masă, se adunaseră în jurul focului, la lumina lămpii.

― Ei, mă bucur s-aud asta, spuse nepotul lui Scrooge, pentru că nu prea am încredere în tinerele

gospodine. Tu ce părere ai, Topper?

Era limpede că Topper pusese ochii pe una dintre surorile nepoatei lui Scrooge, fiindcă răspunse că

un burlac e un biet proscris, care nu e îndrituit să-și spună părerea asupra acestui subiect. La auzul

acestor vorbe, sora nepoatei lui Scrooge cea durdulie, cu șal de dantelă, cu trandafirași roși.

― Te rog să continui, Fred, spuse nepoata lui Scrooge, bătând din palme.

Niciodată nu termină ce are de spus. E un băiat tare caraghios!

Nepotul lui Scrooge izbucni din nou în râs și, fiindcă era cu neputință să scapi de contaminare, deși

sora cea durdulie se strădui, cu ajutorul oțetului aromatic, exemplul lui fu urmat în unanimitate.

― Voiam doar să spun, continuă nepotul lui Scrooge, că urmarea antipatiei lui față de noi și a

refuzului de a se înveseli cu noi este, cred eu, faptul că pierde niște momente plăcute, care nu i-ar fi

prins rău. Sunt sigur că astfel a pierdut o companie plăcută, pe care n-o poate găsi nici în gândurile

lui, nici în biroul vechi și mucegăit sau în odăile lui prăfuite. Eu am de gând să-i ofer același prilej în

fiecare an, fie că-i place sau nu, fiindcă mi-e milă de el. Poate să bombăne până crapă împotriva

Crăciunului, dar e cu neputință să nu-și facă o părere mai bună despre el îl provoc pe tema asta dacă

o să se pomenească an de an cu mine la el acasă, întrebându-l vesel: „Ce mai faci, unchiule Scrooge?”

Și dacă asta îl va face să-i dăruiască amărâtului lui de copist cincizeci de lire, voi fi izbândit ceva. Și

cred că ieri l-am zguduit.

Le veni lor rândul să râdă la gândul că el îl zguduise pe Scrooge. Dar fiind un om bun la suflet și

nesinchisindu-se de ce râdeau, numai să râdă oricum, îi încuraja să se veselească și le turnă tuturor

de băut cu dragă inimă.

După ceai, au făcut puțină muzică. Căci erau o familie muzicală, și vă asigur că știau ce fac când

cântau un cântec pentru trei sau patru voci, cu refren: îndeosebi Topper, care putea să bubuie la

nesfârșit în registrul grav, ca un bas foarte bun, fără să i se umfle venele de pe frunte sau să se facă

roșu ca un rac. Nepoata lui Scrooge cânta bine la harpă, și cântă, printre alte melodii, o arietă simplă

(un fleac, puteai învăța s-o fluieri în două minute), pe care o știa copilul care îl adusese pe Scrooge de

la internat, după cum îi amintise Fantoma Crăciunurilor Trecute. Când răsunară acordurile acestei

muzici, tot ce-i arătase fantoma îi veni în minte, se înduioșa tot mai mult, și se gândi că, dacă ar fi

ascultat-o mai des, cu ani în urmă, ar fi putut înclina bunătatea vieții spre propria lui fericire cu

propriile lui mâini, fără a recurge la lopata groparului care îl înmormântase pe Jacob Marley.

Dar nu-și dedicară toată seara muzicii. După un timp se apucară să joace gajurile, căci e bine să fim

copii uneori și nu e moment mai potrivit decât Crăciunul, de vreme ce marele său Întemeietor era și

el copil. Dar stați puțin! Mai întâi s-au jucat de-a baba-oarba. De bună seamă! Și nu pot să cred că

Topper era cu adevărat orb, așa cum nu pot să cred că avea ochi în ghete. Părerea mea este că a fost

o înțelegere între el și nepotul lui Scrooge, și că știa și Fantoma Crăciunului Prezent. Felul în care se

ținea după sora cea durdulie cu șal de dantelă era pur și simplu o insultă adusă credulității ființei

umane. Răsturna vătraiele, se împiedica de scaune, se ciocnea de pian, se sufoca între perdele și

oriunde se avânta ea, hop și el! Știa întotdeauna unde era sora cea durdulie. Nu prindea niciodată pe

altcineva. Dacă v-ați fi lovit de el, așa cum se loviră câțiva dintre ei, și ați fi rămas pe loc, el s-ar fi

prefăcut că încearcă să vă apuce, ceea ce ar fi fost o jignire pentru priceperea voastră, și ar fi cotit-o

de îndată în direcția în care se afla sora durdulie. Ea striga mereu că nu e cinstit și, într-adevăr, nu

era. Dar când, în sfârșit, o prinse, după ce ea își fluturase în zadar fusta de mătase foșnitoare prin

fața lui și el izbuti s-o înghesuie într-un colț, de unde nu mai avu scăpare, atunci, comportarea lui fu

cât se poate de mârșavă. Căci prefăcătoria lui era josnică, monstruoasă: se făcea că n-o recunoaște,

se făcea că trebuie să-i pipăie boneta, ba mai mult, să se asigure de identitatea ei, vârându-i un

anumit inel pe deget și agățându-i un anumit lanț la gât. Fără îndoială că ea i-a comunicat părerea ei,

când, aflându-se în preajmă un alt orb, s-au retras în mare intimitate, după perdele.

Nepoata lui Scrooge nu luă parte la jocul de-a baba-oarba, fiind instalată comod într-un fotoliu mare,

cu scăunel pentru picioare, într-un colțișor plăcut, unde Fantoma și Scrooge stăteau în spatele ei. Dar

intră în jocul gajurilor, arătându-și pe deplin măiestria cu toate literele alfabetului. Ca și la jocul

“cum, când și unde”, fu nemaipomenită și, spre bucuria ascunsă a nepotului lui Scrooge, le bătu măr

pe surorile ei, deși ele erau fete istețe, după cum v-ar fi putut spune Topper. Să fi fost acolo vreo

douăzeci de persoane, tineri și bătrâni, dar toți jucau, și juca și Scrooge, căci, absorbit de ceea ce se

petrecea în fața ochilor lui, uitase cu totul că glasul lui nu ajungea la urechile lor și uneori își spunea

și el părerea și adesea chiar ghicea foarte corect, căci nici cel mai ascuțit ac, nici acul de Whitechapel,

garantat să nu i se rupă urechea, nu era mai ascuțit ca mintea lui Scrooge, deși se prefăcea greu de

cap.

Fantoma se bucură mult să-l vadă într-o asemenea dispoziție și îl privea cu atâta bunăvoință, că

Scrooge se rugă de el, ca un copil, să-i fie îngăduit să mai stea până ce vor pleca musafirii. Dar duhul

spuse că asta nu se putea.

― Uite, încep un nou joc, spuse Scrooge. Numai o jumătate de ceas, duhule, doar atât!

Era un joc care se cheamă “da și nu”, în care nepotul lui Scrooge trebuia să se gândească la ceva și

ceilalți trebuiau să ghicească la ce, iar el răspundea la întrebările lor numai cu da sau nu, după cum

era cazul. Tirul iute de întrebări la care fu supus scoase la iveală că el se gândea la un animal, un

animal viu, un animal cam nesuferit, un animal sălbatic, un animal care mârâia și mormăia uneori,

uneori vorbea, trăia la Londra, umbla pe străzi, dar nu era arătat oamenilor, nu era dus de nimeni în

lanț, nu trăia într-o menajerie, nu era omorât în piață și nu era nici cal, nici măgar, vacă sau taur, nici

tigru, câine, porc, pisică sau urs. La fiecare nouă întrebare care i se punea, nepotul nostru izbucnea

iarăși și iarăși în hohote de râs, și într-atâta se umflă de râs, că fu nevoit să se ridice de pe canapea

și să bată din picioare, în cele din urmă, sora cea durdulie, cuprinsă de aceeași veselie, strigă:

― Am descoperit! Știu ce este, Fred! Știu ce este!

― Ce este? strigă Fred.

― E unchiul tău, Scrooge!

Și chiar așa era. Sentimentul general era de admirație, deși câțiva obiectară că răspunsul la „este un

urs?” ar fi trebuit să fie “da”; dat fiind că un răspuns negativ a fost suficient pentru a le abate

gândurile de la domnul Scrooge, presupunând că le-ar fi dat vreodată prin minte să se gândească la

el.

― A fost pentru noi un prilej de mare veselie, spuse Fred, așa că am fi niște nerecunoscători dacă

n-am bea în sănătatea lui. Uite că se nimerește să avem în clipa asta în mână un pahar cu vin fiert,

așa că eu propun să-l bem în sănătatea unchiului Scrooge!

― Fie! In sănătatea unchiului Scrooge! strigară toți.

― Îi urăm moșului, oricum ar fi el, un Crăciun fericit și un An Nou bun! spuse nepotul lui Scrooge. De

la mine n-ar primi închinarea, dar eu tot beau în sănătatea unchiului Scrooge!

Unchiul Scrooge se înveselise pe nesimțite și inima îi devenise atât de ușoară, că ar fi răspuns și el cu

o închinare grupului care nu știa de prezența lui, dacă duhul i-ar fi dat răgaz. Dar întreaga scenă se

risipi în răsuflarea ultimului cuvânt rostit de nepotul lui, și astfel, el și duhul porniră din nou în

peregrinările lor.

Multe au văzut, departe au mers și multe cămine au vizitat, dar întotdeauna cu un sfârșit fericit.

Duhul stătea la căpătâiul bolnavilor, și ei se înveseleau, în țări străine, și oamenii se simțeau aproape

de casă, lângă bărbații care luptau, și aceștia deveneau răbdători, având speranțe mai mari, lângă

săraci, si aceștia se simțeau bogați, în aziluri, în spitale, în închisori, în toate adăposturile celor

necăjiți, unde omul vanitos, în scurtul lui elan de autoritate, nu poruncise să se încuie ușa, lăsându-l

pe duh pe afară, el și-a împărțit harul și i-a dat învățătură lui Scrooge.

A fost o noapte lungă, dacă a fost doar o noapte căci Scrooge avea îndoielile lui în această privință,

întrucât sărbătoarea Crăciunului părea a se fi concentrat în perioada de timp pe care o petrecuseră

împreună. Era ciudat și că, în timp ce înfățișarea lui Scrooge rămânea neschimbată, duhul

îmbătrânea, îmbătrânea vizibil. Scrooge observase această schimbare, dar nu spusese nimic, până

când, plecând de la o petrecere de copii din seara de Bobotează și privindu-l pe duh, în timp ce

stăteau împreună într-un loc deschis, observă că încărunțise.

― Atât de puțin trăiesc duhurile? întrebă Scrooge.

― Viața mea pe acest glob este foarte scurtă, răspunse fantoma. Se sfârșește în noaptea asta.

― În noaptea asta! strigă Scrooge.

― În noaptea asta, la ora douăsprezece. Ascultă! Clipa se apropie. În clipa aceea, clopotele băteau

trei sferturi înainte de douăsprezece.

― Iartă-mă dacă nu sunt îndrituit la această întrebare, spuse Scrooge, cu privirea pironită pe mantia

duhului, dar zăresc ceva ciudat și care nu-ți aparține, ieșindu-ți de sub pulpane. Este un picior sau o

gheară?

― Ar putea fi o gheară, căci are carne pe ea, răspunse cu tristețe duhul.

Privește aici!

Dintre faldurile mantiei ieșiră la iveală doi copii, prăpădiți, jalnici, înfricoșători, hidoși, amărâți.

Îngenuncheaseră la picioarele lui și i se agățaseră de marginea veșmântului.

― Privește aici, omule! Privește aici, jos! exclamă duhul.

Erau un băiat și o fată. Gălbejiți, costelivi, încruntați, cumpliți, dar și prosternați, în umilința lor. Acolo

unde grandioasa tinerețe ar fi trebuit să le deseneze trăsăturile și să le coloreze cu vopselele sale

cele mai proaspete, o mână putredă și zbârcită le schimonosise și le zdrențuise. Acolo unde ar fi

trebuit să troneze îngerii, pândeau, rânjind amenințător, diavolii. Nici o schimbare, nici o degradare,

nici o pervertire a naturii umane, oricât de profundă, prin toate misterele minunatei creații, nu

zămislește monștri nici pe jumătate atât de oribili și de înspăimântători. Scrooge se trase înapoi,

îngrozit. După ce îi arătă în felul acesta, duhul încercă să spună că erau copii buni, dar vorbele lui

preferară să se înece singure decât să fie părtașe la o minciună atât de uriașă.

― Duhule, sunt ai tăi? Atât a putut să spună Scrooge.

― Sunt ai Omului, spuse duhul, coborându-și privirea spre ei. Și se agăța de mine, apărându-se de

tații lor. Băiatul este Ignoranța. Fata este Sărăcia. Ferește-te de amândoi și de toți cei din stirpea lor,

dar îndeosebi ferește-te de acest băiat, căci pe fruntea lui vezi că stă scris Moarte, dacă nu cumva

inscripția a fost ștearsă. Reneagă-l! strigă duhul, întinzând mâna spre oraș. Ponegrește-i pe cei care

ți-o spun! Acceptă-l pentru scopurile tale nefirești și înrăutățește-l! Și așteaptă sfârșitul!

― Nu au nici o scăpare, nici un leac nu există pentru ei? strigă Scrooge.

― Nu mai există închisori? spuse duhul, răspunzându-i pentru ultima oară cu propriile lui cuvinte. Nu

există aziluri?

Clopotul bătu miezul nopții.

Scrooge se uită în jurul lui după fantomă și nu o văzu. Când ecoul ultimului dangăt se stinse, își

aminti prezicerea bătrânului Jacob Marley și, ridicându-și privirea, zări o nălucă grasă, cu mantie și

glugă, venind spre el, ca pâcla spre pământ.

STANŢA A PATRA

Ultimul duh

Năluca se apropia încet, solemn, în tăcere. Când ajunse lângă el, Scrooge se lăsă în genunchi,

căci încă din văzduhul în care plutea, acest duh părea să risipească întunecimea și misterul.

Era înfășurat într-un veșmânt negru profund, care-i ascundea capul, chipul, forma și nu lăsa să

se vadă decât o mână întinsă. Dacă n-ar fi fost aceasta, cu greu i s-ar fi conturat silueta în noapte, cu

greu s-ar fi deslușit de întunericul de care era înconjurat.

Când ajunse alături de el, simți că era înalt și impunător și că prezența lui misterioasă îi

strecura în suflet o spaimă solemnă. Altceva nu mai știu, căci duhul nu vorbi și nu se mișcă.

― Mă aflu în prezența Fantomei Crăciunurilor Ce Vor Veni? întrebă Scrooge. Duhul nu

răspunse, dar arătă cu mâna înainte.

― Îmi vei arăta umbrele celor ce nu s-au petrecut, dar se vor petrece în vremurile ce vor veni?

continuă Scrooge. Așa e, duhule?

Partea de sus a veșmântului se strânse o clipă în faldurile sale, ca și cum duhul și-ar fi plecat

capul. Fu singurul răspuns pe care îl primi.

Deși se obișnuise de-acum cu tovărășia fantomelor, pe Scrooge îl înspăimântă într-atât forma

aceea tăcută, încât picioarele i se înmuiară și descoperi că abia putea să se ridice, când dădu să-l

urmeze. Duhul se opri o clipă, observând parcă starea în care era și dându-i răgaz să-și revină.

Dar Scrooge se neliniști și mai tare. Îl cuprinse un sentiment vag de nesiguranță și groază, la

gândul că din spatele acelui giulgiu întunecat îl țintuiau niște ochi fantomatici, în timp ce el, deși își

încorda cât putea privirea, nu vedea decât o mână spectrală și o grămadă mare de culoare neagră.

― Fantomă a Viitorului! exclamă el, mă tem de tine mai mult decât de toate arătările pe care

le-am văzut. Dar întrucât știu că scopul tău este să-mi faci bine si întrucât sper să devin alt om decât

eram, sunt pregătit să-ti țin tovărășie și s-o fac cu recunoștință. Nu vrei să-mi vorbești?

Nu primi nici un răspuns. Mâna arăta în fața lor.

― Pornește! spuse Scrooge. Pornește! Noaptea se scurge repede și știu că pentru mine e

prețios timpul. Pornește, duhule!

Stafia se îndepărtă așa cum se apropiase de el. Scrooge o urmă în umbra veșmântului ei, care i

se păru că îl ridică și-l poartă mai departe.

Parcă nici nu pătrunseră în oraș, căci orașul părea mai degrabă să răsară în jurul lor și să-i

învăluie prin propria lui voință. Dar erau acolo, în inima lui, în centrul comercial, printre negustori,

care mergeau grăbiți de colo-colo, zornăindu-și banii în buzunare, și discutau în grupuri, se uitau la

ceas și se jucau, cufundați în gânduri, cu sigiliile lor mari, de aur, și așa mai departe, cum îi văzuse

adesea Scrooge.

Duhul se opri lângă un mic grup de oameni de afaceri. Observând că mâna-i era îndreptată spre

ei, Scrooge înainta ca să asculte ce vorbesc.

― Nu, spuse un bărbat impunător și corpolent, cu o bărbie monstruoasă, oricum nu știu

mare lucru. Știu doar că a murit.

― Când a murit? se interesă un altul.

― Cred că noaptea trecută.

― Dar ce s-a întâmplat cu el? întrebă un al treilea, prizând o doză uriașă de tutun dintr-o cutie

foarte mare. Credeam că nu va muri niciodată.

― Dumnezeu știe, spuse primul, căscând.

― Şi ce-a făcut cu banii? întrebă un domn roșu la față, cu o excrescență atârnată de vârful

nasului care tremura ca gușa unui curcan.

― N-am auzit nimic, spuse bărbatul cu bărbia mare, căscând din nou.

Probabil că i-a lăsat firmei. Mie nu mi i-a lăsat. E tot ce știu.

Gluma lui fu primită cu un râs general.

― Va fi o înmormântare foarte ieftină, spuse același vorbitor, fiindcă zău dacă știu cine va

participa la ea. Ce-ar fi să ne oferim noi să mergem?

― N-am nimic împotrivă, dacă se dă și o masă, remarcă domnul cu excrescență pe nas. Eu,

dacă merg, trebuie să mănânc ca lumea.

Din nou râsete.

― Dintre voi toți, eu sunt, în fond, cel mai dezinteresat, spuse primul vorbitor, fiindcă eu nu

port niciodată mănuși negre și nu mănânc la prânz. Dar mă ofer să merg, dacă merg și ceilalți.

Gândindu-mă mai bine, cred că eram totuși cel mai bun prieten al lui, fiindcă ne opream să stăm de

vorbă ori de câte ori ne întâlneam. Vă salut!

Toți cei care vorbiseră și ascultaseră se împrăștiară, amestecându-se cu alte grupuri. Scrooge îi

cunoștea și privi spre duh, așteptând o explicație.

Stafia se strecură mai departe, pe o altă stradă. Degetul său arătă spre două persoane care se

întâlniseră. Scrooge ciuli din nou urechile, gândindu-se că va afla acolo explicația.

Îi cunoștea perfect și pe acești bărbați. Erau oameni de afaceri: foarte bogați și cu multă

greutate. Se străduise întotdeauna să fie bine privit de ei: din punct de vedere al afacerilor, vreau să

spun, strict, numai din punctul de vedere al afacerilor.

― Ce mai faci? spuse unul.

― Dar tu? răspunse celălalt.

― Bine! spuse primul. Bătrânul Zgârie-Brânză a dat ortul popii până la urmă, nu?

― Așa am auzit, îi răspunse cel de-al doilea. Frig al naibii…

― E firesc, de Crăciun. Bănuiesc că nu patinezi.

― Nu, nu. Am altele pe cap. La revedere. Nici un alt cuvânt. Astfel luară sfârșit întâlnirea,

conversația și despărțirea lor.

La început, Scrooge fusese înclinat să se mire că duhul acordase atâta importanță unor

conversații vădit banale, dar fiind convins că ele trebuie să fi avut un scop ascuns, începu să cugete

care anume ar putea fi acesta. Nu se putea presupune că aveau vreo legătură cu moartea lui Jacob,

vechiul lui asociat, căci ea aparținea trecutului și tărâmul duhului de acum era Viitorul. Nici nu-i

trecea prin cap vreo persoană foarte apropiată de el, la care s-ar fi putut referi. Dar, neîndoindu-se

nicidecum că, la oricine s-ar fi referit, ele conțineau o învățătură tainică pentru îndreptarea lui, se

hotărî să bage la cap tot ce va auzi și tot ce va vedea, și îndeosebi să-și observe umbra când aceasta

va apărea. Căci presimțea că felul în care se va comporta șinele său viitor îi va oferi cheia care-i lipsea

și va găsi astfel ușor răspunsul la aceste ghicitori.

Privi în jur, căutându-și propria imagine chiar în acel loc, dar un alt bărbat stătea în colțul în

care stătea el de obicei și, deși ceasul arăta ora la care se afla îndeobște acolo, nu văzu vreo

persoană aidoma lui în mulțimea care se revărsa pe sub portal. Dar nu se miră prea mult, căci

răsucise în minte pe toate părțile posibilitatea unei schimbări în viața lui și credea, și chiar spera că

vede în aceasta împlinirea noii lui hotărâri.

Tăcută și întunecată, stătea lângă el stafia, cu mâna întinsă. Când se trezi din frământarea

gândurilor, i se năzări, după felul în care era întoarsă mâna și după poziția ei față de el însuși, că

Ochii Nevăzuți îl cercetau. Se cutremură și i se făcu foarte frig.

Părăsiră locul acela aglomerat și pătrunseră într-o parte mai retrasă a orașului, pe unde

Scrooge nu se abătuse niciodată, deși își dădu seama în ce hal era și ce reputație proastă avea.

Drumurile erau murdare și înguste, prăvăliile și casele, dărăpănate, oamenii, pe jumătate despuiați,

beți, îngălați, urâți. Fundăturile și gangurile, toate niște haznale care își vărsau scârbăriile, miasmele,

gunoaiele și jegurile umane, pe străzile răzlețite, și întreg cartierul duhnea a crimă, murdărie și

sărăcie.

În străfundurile acestui abominabil viespar se afla o prăvălie profilată amenințător în afară sub

acoperișul unui șopron, de unde se cumpărau fiare, zdrențe, sticle, oase și măruntaie unsuroase. Pe

pardoseala dinăuntru erau grămezi de chei, cuie, lanțuri, balamale, hulube, cântare, greutăți ruginite

și fiare de toate felurile. Taine pe care puțini ar dori să le cerceteze colcăiau ascunse în mormanele de

zdrențe scârnave, în grămezile de grăsime împuțită și în mormintele de oase. Printre mărfurile cu

care se îndeletnicea, lângă o sobă cu cărbuni, făcută din cărămizi vechi, ședea un pungaș cărunt, de

vreo șaptezeci de ani, care își pusese ca pavăză împotriva aerului rece de afară o perdea soioasă din

zdrențe tărcate, agățată de o frânghie. își fuma pipa, bucurându-se în tihnă de singurătate.

Scrooge și stafia intrară la omul acesta, chiar în clipa când o femeie se furișă cu o boccea grea

în prăvălie. Dar abia pășise înăuntru, când intră o altă femeie, cu o povară asemănătoare, urmată

îndeaproape de un bărbat îmbrăcat cu haine negre decolorate, care, văzându-le, se sperie la fel de

tare cum se speriaseră și ele când se recunoscuseră. După un scurt răstimp de uimire stânjenitoare,

care-l cuprinse și pe bătrânul cu pipa, toți trei izbucniră în râs.

― Să fie rândășoaica prima! strigă cea care intrase întâi. Să fie spălătoreasa a doua și omul

de la pompe funebre să fie al treilea. Uite, moș Joe, ce ocazie! Zău că ne-am întâlnit toți trei aici fără

să vrem!

― Nici că vă puteați întâlni într-un loc mai nimerit, spuse moș Joe, scoțându-și pipa din gură.

Veniți în salon. Știți că v-am dat voie mai de mult să intrați în el, iar ceilalți doi nu sunt niște străini.

Stați să închid ușa prăvăliei. Ah, cum scârțâie! Cred că nu există o bucățică de metal mai ruginită ca

balamalele astea, și nici oase mai bătrâne ca ale mele. Ha, ha! Suntem toți pe măsura îndeletnicirii

noastre, ne potrivim foarte bine. Hai, veniți în salon. Veniți în salon. Salonul era spațiul din dosul

perdelei de zdrențe. Bătrânul adună jarul la un loc, cu o veche vergea de scară, și, după ce își potrivi

lampa fumegândă (căci era

noapte) cu coada pipei, băgă pipa din nou în gură.

În acest timp, femeia care vorbise mai înainte își azvârli bocceaua pe pardoseală și se așeză

fudulă pe un taburet, încrucișându-și coatele pe genunchi și privindu-i cu îndrăzneală sfidătoare pe

ceilalți doi.

― Și ce-i cu asta? Ce-i cu asta, doamnă Dilber? spuse femeia. Fiecare are dreptul să se

îngrijească de el însuși. El s-a îngrijit întotdeauna.

― Asta-i adevărat! spuse spălătoreasa. N-a fost om care să se îngrijească mai mult.

― Atunci nu te mai holba de parcă ți-ar fi frică, femeie, cine știe? Doar n-o să ne căutăm

acum râcă între noi?

― Nu, de bună seamă că nu! spuseră deodată doamna Dilber si bărbatul. Sperăm că nu.

― Foarte bine atunci! strigă femeia. Asta-i de-ajuns. Sărăcește careva dacă pierde câteva

boarfe? Bănuiesc că nicidecum un mort.

― Nu, de bună seamă, spuse râzând doamna Dilber.

― Dacă voia să și le păstreze după moarte, moșul ăla rău și scârțan, continuă femeia, de ce

n-a fost mai darnic în timpul vieții? Dacă ar fi fost, și-ar fi luat pe careva să se îngrijească de el când

l-a lovit moartea, în loc să zacă acolo singur, dându-și ultima suflare fără nimeni lângă el.

― N-am auzit, zău, vorbe mai adevărate, spuse doamna Dilber. E o pedeapsă dumnezeiască.

― Ba ar fi trebuit să fie o pedeapsă mai grea, i-o întoarse femeia. Şi să fiți siguri că așa ar fi

fost, dacă aș fi putut să mai pun mâna și pe altceva. Desfă bocceaua, moș Joe, și prețăluiește ce-i în

ea. Vorbește pe cinstite! Nu mi-e frică să fiu prima, nici nu mi-e frică să vază ei ce-i înăuntru. Cred că

știam foarte bine că șterpelim înainte de a ne întâlni aici. Nu e nici un păcat. Desfă bocceaua, Joe.

Dar prietenii ei cei curtenitori nu îngăduiră una ca asta, și bărbatul îmbrăcat cu haine negre

decolorate își luă primul inima-n dinți și își arătă prada. Nu era mare lucru. Una, două peceți, un

penar, o pereche de butoni de cămașă și o broșa fără prea mare valoare cam atât. Moș Joe le

cercetă și le evalua cu atenție pe toate, scrise cu creta pe perete sumele pe care era dispus să le dea

pentru fiecare și, când văzu că nu mai era nimic în boccea, făcu totalul.

― Asta-i socoteala ta, spuse Joe, și nu-ți dau în plus nici șase peni, chiar dacă m-ar fierbe

într-un cazan ca s-o fac. Cine urmează?

Veni rândul doamnei Dilber. Cearșafuri și prosoape, o haină cam jerpelită, două lingurițe de

argint demodate, o pereche de clești pentru zahăr și câteva încălțări. I se făcu și ei socoteala pe

perete, în același fel.

― Întotdeauna le dau prea mult doamnelor. ăsta-i cusurul meu, și uite-așa o s-ajung în sapă

de lemn, spuse moș Joe. Asta-i socoteala ta. Dacă-mi mai ceri un peni în plus și chiar insiști, să știi că

o să-mi pară rău că am fost atât de generos și îți mai tai o jumătate de coroană.

― Acum, hai, desfă și bocceaua mea, Joe, spuse prima femeie.

Joe se lăsă pe genunchi ca să umble mai ușor în ea și, după ce desfăcu o mulțime de noduri,

scoase un sul mare și greu dintr-un material închis la culoare.

― Ce vrea să fie asta? spuse Joe. Draperii de pat!

― Ei, da! îi răspunse femeia râzând și aplecându-se în față, sprijinită pe brațele încrucișate.

Draperii de pat!

― Doar n-o să-mi spui că le-ai smuls cu inele cu tot, în timp ce mortul zăcea acolo? spuse Joe.

― Ba bine că nu, răspunse femeia. De ce nu?

― Ești menită să faci avere, spuse Joe, și o să faci, cu siguranță.

― Orișicum, îți promit, Joe, că n-o să-mi țin mâna când pot să înșfac orice cu ea întinzând-o,

de dragul unuia cum a fost el, îi replică femeia pe un ton rece. Vezi că pică ulei pe păturile alea.

― Sunt păturile lui? întrebă Joe.

― Da’ ale cui să fie? răspunse femeia. Eu zic că n-o să răcească fără ele.

― Trag nădejde că n-a murit de vreo boală molipsitoare, nu? spuse bătrânul Joe, oprindu-se

din treabă și ridicându-și privirea.

― N-ai nici o teamă, îi răspunse femeia. Nu mă prăpădeam într-atât după tovărășia lui, încât

să mai zăbovesc pe lângă el ca să mă molipsesc, dacă o fi fost bolnav. A, poți să te uiți la cămașa aia

până te dor ochii, că tot n-o să găsești în ea nici o gaură, nici o rosătură. Era cămașa lui cea mai

bună și era faină. De n-aș fi fost eu, s-ar fi ales praful de ea.

― Cum adică, s-ar fi ales praful? întrebă bătrânul Joe.

― Dacă îl înmormântau cu ea, de bună seamă, răspunse femeia râzând. A făcut careva prostia

să i-o pună, dar i-am scos-o eu. D’apoi, dacă nu-i bună stamba pentru asta, atunci nu e bună de

nimic. E foarte nimerită pentru un stârv. N-o fi mai urât cu aia decât cu asta.

Scrooge ascultă îngrozit acest dialog, în timp ce ședeau adunați lângă prada lor, în lumina firavă

răspândită de lampa bătrânului, el îi privea cu atâta repulsie și silă, cum nu i-ar fi privit nici dacă ar fi

fost niște demoni scârnavi care se târguiau pentru cadavru.

― Ha, ha! râse aceeași femeie, când bătrânul Joe scoase un săculeț de flanel plin cu bani și

vărsă pe podea câștigurile lor. Vedeți? ăsta-i sfârșitul! I-a speriat pe toți când trăia, ca să profităm noi

de moartea lui! Ha, ha, ha!

― Duhule! spuse Scrooge, tremurând din cap până în picioare, înțeleg, înțeleg. Soarta acestui

nefericit poate fi și a mea. Viața mea într-acolo se îndreaptă acum. Doamne, Dumnezeule, ce-i asta?

Se dădu îndărăt înspăimântat, căci decorul se schimbase și acum aproape atingea cu mâna un

pat: un pat dezgolit, fără draperii, unde zăcea, sub un cearșaf zdrențăros, ceva acoperit care, deși nu

vorbea, sugera o grozăvie.

Încăperea era foarte întunecată, prea întunecată ca să poată fi cercetată în amănunțime, deși

Scrooge privi în jur, ascultând de un imbold tainic, nerăbdător să afle ce fel de încăpere era. O lumină

palidă se înălța în aerul din jur și cădea direct pe pat; iar pe el se afla cadavrul prădat, jefuit,

neprivegheat, neplâns, neiubit, al acestui om.

Scrooge aruncă o privire stafiei. Mâna ei fermă arăta spre cap. Învelitoarea era azvârlită lejer

peste el, în așa fel încât un pic dacă ar fi fost ridicată sau un deget dacă ar fi mișcat Scrooge, fața ar fi

ieșit la iveală. El se gândi s-o facă, simțind cât de ușor ar fi fost, și tânjea s-o facă, dar nu avea

puterea de a trage acoperământul, așa cum nu avea puterea să alunge năluca de lângă el.

O, Moarte rece, țeapănă, înfricoșătoare! Așterne-ți aici altarul și gătește-l cu toate spaimele

ce-ți stau în putere, căci acesta este tărâmul tău. Dar iubitului, veneratului și cinstitului cap nu-i poți

smulge un fir de păr pentru cumplitele tale scopuri, nici nu-i poți urî vreo trăsătură. Mâna aceasta

este grea și va cădea dacă-i dai drumul, inima și pulsul nu mai bat, dar mâna a fost deschisă,

generoasă și cinstită; inima a fost vitează, caldă, afectuoasă și pulsul a fost pulsul unui om. Lovește,

umbră, lovește! Şi ai să vezi cum faptele lui bune vor țâșni din rană și vor însămânța lumea cu viață

fără de moarte!

Nici un glas nu rosti aceste vorbe în urechile lui Scrooge și totuși el le auzi când privi patul. Şi se

gândi: dacă omul acesta ar putea fi înviat acum, care ar fi primele lui gânduri? Zgârcenie, târguieli

meschine, griji apăsătoare? Bogat sfârșit i-au adus toate astea!

Zăcea acolo, în casa întunecată și pustie, fără un bărbat, o femeie sau un copil alături, care să

spună : cu mine a fost bun în cutare sau cutare împrejurare și, în amintirea unei singure vorbe bune,

eu o să fiu bun cu el.

O pisică râcâia la ușă și de sub vatră se auzeau ronțăind șobolanii. Ce căutau ei în odaia morții

și de ce erau atât de neliniștiți și frământați, Scrooge nu cuteza să se gândească.

― Duhule, spuse el, locul acesta este înfricoșător. Crede-mă că nu voi uita învățătura pe care

mi-o dă, dacă îl vom părăsi. Hai să mergem!

Dar stafia continua să arate cu degetul neclintit spre cap.

― Te înțeleg, îi răspunse Scrooge, și aș face-o dacă aș putea. Dar nu am puterea asta, duhule,

n-o am.

Păru că-l privește din nou.

― Dacă există vreo persoană în oraș căreia moartea acestui om i-a stârnit vreun sentiment,

spuse Scrooge cuprins de chinuri, arată-mi această persoană, duhule, te implor!

Stafia își întinse o clipă mantia întunecată în fața lui, ca o aripă, apoi, retrăgând-o, dezvălui o

odaie, la lumina zilei, în care se aflau o mamă și copilul ei. Ea aștepta pe cineva, nerăbdătoare și

neliniștită, căci se plimba încoace și-ncolo prin odaie, tresărea la orice zgomot, se uita pe fereastră,

privea spre ceas, încerca zadarnic să coasă și suporta cu greu glasurile copiilor care se jucau.

În sfârșit, auzi mult așteptata bătaie în ușă. Se grăbi într-acolo și își întâmpină soțul, un bărbat

cu chipul abătut și măcinat de griji, deși era tânăr. In clipa aceea, fața-i căpătă o expresie ciudată: un

fel de bucurie profundă de care se rușina și pe care încerca s-o înăbușe.

Se așeză să mănânce ceea ce fusese adunat pentru el, lângă foc, și când ea îl întrebă cu glas

stins ce vești îi aduce (ceea ce se întâmplă abia după o tăcere prelungită), el părea că se codește să

răspundă.

― Sunt bune sau proaste? spuse ea ca să-l ajute.

― Proaste, răspunse el.

― Am rămas fără nici un ban?

― Nu. Încă mai sunt speranțe, Caroline.

― Numai dacă se-ndură el, spuse ea mirată, doar așa! Nici o speranță nu e pierdută dacă s-a

petrecut un asemenea miracol.

― Nu mai poate acum, spuse soțul ei. A murit.

Femeia era o făptură blândă și răbdătoare, dacă fața ei spunea adevărul, dar în sufletul său,

era recunoscătoare pentru această veste și o spuse cu glas tare, împletindu-și degetele, în clipa

următoare, își ceru iertare și îi păru rău, dar mai întâi îi tresărise inima.

― Ceea ce mi-a spus femeia aceea pe jumătate beată, ieri seară, când am încercat să mă duc

la el, ca să obțin o amânare de o săptămână, și ceea ce am crezut că e doar un pretext ca să nu mă

primească s-a dovedit a fi adevărat. Nu era doar foarte bolnav, atunci, era pe moarte.

― Cine va prelua datoria noastră?

― Nu știu. Dar până atunci vom face rost de bani, și chiar dacă nu vom izbuti, am avea

într-adevăr mare ghinion dacă urmașul lui va fi un creditor la fel de nemilos. Putem dormi cu inimile

mai ușoare în noaptea asta, Caroline!

Da. Oricât s-ar fi înduioșat, nu puteau tăgădui că își simțeau inimile mai ușoare. Fețele copiilor,

tăcute și adunate ciorchine în jurul lor ca să audă ceea ce înțelegeau prea puțin, erau mai luminoase

și, datorită morții acelui om, familia era mai fericită. Singurul sentiment provocat de acest eveniment,

pe care a putut să i-l arate fantoma, era un sentiment de bucurie.

― Vreau să văd și puțină duioșie față de un mort, spuse Scrooge, căci altminteri, duhule,

odaia întunecată pe care tocmai am părăsit-o mă va urmări veșnic.

Fantoma îl călăuzi pe mai multe străzi bătute deseori de el, și, în timp ce mergeau, Scrooge se

uita în toate părțile în căutarea lui însuși, dar nu se zărea nicăieri. Intrară în casa sărmanului Bob

Cratchit, în locuința pe care o mai vizitase, și găsiră mama și copiii așezați în jurul focului. Era liniște.

O liniște desăvârșită. Micuții și gălăgioșii Cratchiți ședeau neclintiți ca niște statui într-un colț, cu

privirile ridicate spre Peter, care avea în fața lui o carte. Mama și fiicele se îndeletniceau cu cusutul.

Dar tare tăcuți mai erau!

― „Şi el luă copilul și-l așeză în mijlocul lor”.

Unde mai auzise Scrooge acele cuvinte? Nu le visase. Probabil că băiatul le citea când el și

duhul le trecuseră pragul casei. De ce nu continua?

Mama își puse lucrul pe masă și își duse mâna la față.

― Mă supără la ochi negrul, spuse ea. Negrul? Ah, sărmanul Tim Degețel!

― Acum văd mai bine, spuse nevasta lui Cratchit. Imi slăbește vederea la lumina lumânării și

nu trebuie să am ochii umflați când vine tatăl vostru acasă, pentru nimic în lume. Se apropie ora când

trebuie să sosească.

― Cred că a și trecut, răspunse Peter închizând cartea. Dar mă gândesc, mamă, că în ultimele

seri n-a mai mers așa de repede ca altădată.

Din nou, se lăsă o tăcere desăvârșită. în cele din urmă, ea spuse cu o voce fermă, veselă, care

nu șovăi nici măcar o dată :

― Eu l-am văzut mergând cu… l-am văzut mergând foarte repede, chiar și cu Tim Degețel pe

umăr.

― Şi eu l-am văzut, strigă Peter. Adesea.

― Şi eu l-am văzut, exclamă un alt copil. Toți îl văzuseră.

― Dar el era tare ușurel, continuă ea, absorbită de lucrul ei, și tăticul lui îl iubea atât de mult,

că nu-l supăra, nu-l supăra deloc. Dar uite că a venit tatăl vostru!

Se grăbi să-i iasă în întâmpinare și măruntul Bob intră cu șalul lui avea cu adevărat nevoie de

el, sărmanul. Ceaiul îi era pregătit pe plită și toți se întreceau care să-l ajute mai mult. Apoi, cei doi

Cratchiți mititei i se cățărară pe genunchi și fiecare își lipi obrazul de fața lui, ca și cum ar fi vrut să

spună: „Nu te necăji, tată! Nu mai fi supărat!”

Bob se arătă foarte vesel cu ei, vorbind frumos cu întreaga familie. Se uită la lucrul lăsat pe

masă și lăudă hărnicia și iuțeala doamnei Cratchit și a fetelor. Le spuse că vor termina cu siguranță

mult mai devreme de duminică.

― Duminică! Deci ai fost astăzi acolo, Robert, spuse nevasta lui.

― Da, draga mea, îi răspunse Bob. Aș fi vrut să vii și tu. Te-ai fi bucurat să vezi cât de înverzit e

locul. Dar o să-l vezi adesea. I-am promis că mă voi duce acolo în fiecare duminică. Copilașul meu,

copilaș! începu să plângă Bob. Copilașul meu!

Se pierdu brusc cu firea. Nu se mai putu stăpâni. Dacă s-ar fi putut stăpâni, el și copilul lui nu ar

mai fi fost poate atât de apropiați.

Ieși din odaie și urcă în camera de la etaj, care era vesel luminată și împodobită de Crăciun.

Lângă copil, se afla un scaun și erau semne care arătau că fusese cineva acolo mai înainte. Bietul Bob

se așeză pe scaun și, după ce medita puțin și își veni în fire, sărută fețișoara copilului. Se resemnase

cu ceea ce se petrecuse și coborî înapoi, fericit. Se strânseră în jurul focului și se puseră pe vorbă, în

timp ce fetele și mama continuau să coasă. Bob le povesti despre surprinzătoarea bunătate a

nepotului domnului Scrooge, pe care nu-l văzuse decât o singură dată, și care, întâlnindu-se cu

el pe stradă în ziua aceea și văzând că era cam „era, așa, cam abătut”, spuse Bob, întrebase care era

cauza tristeții lui.

― La care, spuse Bob, fiind un domn despre care se spun numai vorbe bune, i-am povestit,

„îmi pare nespus de rău, domnule Cratchit, a spus el, și îmi pare nespus de rău și pentru buna

dumitale soție.” Dar, apropo, zău dacă știu cum de-a aflat.

― Ce anume, dragul meu?

― Cum ce? Că ești o soție bună, răspunse Bob.

― Toată lumea știe! spuse Peter.

― Bună observație, băiete, strigă Bob plângând. Sper că știe toată lumea, „Îmi pare nespus

de rău, a spus el, pentru buna dumitale soție. Dacă vă pot ajuta cu ceva, mi-a spus, întinzându-mi

cartea de vizită, iată adresa mea. Vă rog să apelați la mine.” M-a uns pe suflet, spuse Bob plângând,

nu atât pentru că ar putea să ne fie de folos, cât pentru bunătatea cu care mi-a vorbit. Parcă l-ar fi

cunoscut pe Tim al nostru și știa ce simțim.

― Sunt sigură că are un suflet bun, spuse doamna Cratchit.

― Ai fi fost și mai sigură, draga mea, îi răspunse Bob, dacă l-ai fi văzut și ai fi vorbit cu el. Nu

m-ar mira ține minte ce spun dacă i-ar găsi lui Peter o slujbă mai bună.

― I-auzi, Peter, spuse doamna Cratchit.

― Și pe urmă, strigă una dintre fete, Peter se va întovărăși cu cineva și va fi pe picioarele lui.

― Vorbești prostii, îi replică Peter cu un zâmbet forțat.

― Mai mult ca sigur că asta n-o să se întâmple într-o zi, două, spuse Bob. Mai e timp destul,

draga mea. Dar oricum și oricând ne vom despărți unii de alții, sunt sigur că nici unul dintre noi nu-l

va uita, nu-i așa, pe sărmanul Tim Degețel și nici această primă despărțire din familia noastră.

― Niciodată, tată, strigară toți.

― Și eu știu, spuse Bob, știu, dragii mei, că atunci când ne vom aminti cât de răbdător și de

blând era, deși era doar un copilaș, un mic copilaș, nu ne vom mai ciondăni atât de ușor unii cu alții,

căci altminteri va însemna că am uitat de sărmanul Tim Degețel.

― Nu, niciodată, tată! strigară toți, din nou.

― Sunt foarte fericit, spuse mărunțelul Bob, sunt foarte fericit!

Doamna Cratchit îl sărută, fiicele lui îl sărutară, îl sărutară și cei doi Cratchiți mititei, iar Peter și

cu el își strânseră mâinile. O, spirit al lui Tim Degețel, copilăreasca ta scânteie era de la Dumnezeu!

― Nălucă, spuse Scrooge, ceva îmi spune că se apropie clipa despărțirii noastre. Știu asta, dar

nu știu cum va fi. Spune-mi, cine era cel pe care l-am văzut zăcând mort?

Fantoma Crăciunurilor Ce Vor Veni îl purtă, la fel ca mai înainte deși era altfel acum, se gândi

Scrooge: într-adevăr, nu părea să fi existat vreo rânduială a acestor ultime viziuni, în afară de faptul

că ele aparțineau viitorului printre oamenii de afaceri, dar pe el însuși nu i-l arătă. Duhul nu zăbovi

deloc, ci merse mai departe, spre sfârșitul dorit acum, până ce Scrooge se rugă de el să se oprească o

clipă.

― Fundătura prin care trecem acum în grabă, spuse Scrooge, este locul unde lucrez de multă

vreme. Văd casa. Lasă-mă să văd ce voi fi în zilele ce vor urma!

Duhul se opri, mâna arăta în altă parte.

― Casa este acolo! exclamă Scrooge. De ce nu arăți spre ea? Degetul neîndurător nu se clinti.

Scrooge alergă spre fereastra biroului lui și privi înăuntru. Era tot birou, dar nu mai era al lui.

Mobilele nu erau aceleași și silueta de pe scaun nu era el. Stafia arata în aceeași direcție ca mai

înainte.

O urmă din nou și, întrebându-se de ce și încotro mergea, o însoți până ce ajunseră la o poartă

de fier. Se opri să se uite în jur înainte de a intra.

Un cimitir. Ici sau colo, nefericitul al cărui nume era nevoit să-l afle acum zăcea sub pământ. Un

loc venerabil, închis între ziduri de case, năpădit de iarbă si de bălării, rod al morții vegetației și nu al

vieții, sufocat de prea multe îngropăciuni, prea gras de-atâta ghiftuială. Un loc venerabil!

Stând printre morminte, duhul arătă cu degetul în jos, spre Unul. Scrooge înainta spre el

tremurând. Stafia era la fel ca până atunci, dar el văzu îngrozit un nou înțeles în forma sa solemnă.

― Înainte de a mă apropia mai mult de piatra spre care arăți, spuse Scrooge, răspunde-mi la o

întrebare. Sunt acestea umbrele celor ce vor fi sau umbrele celor ce doar ar putea fi?

Dar Fantoma continua să arate în jos, spre mormântul lângă care stătea.

― Purtarea oamenilor anunță un sfârșit anume, spre care ea îi conduce dacă și-o mențin,

spuse Scrooge.

Dar dacă ei se leapădă de ea, atunci sfârșitul va fi altul. Asta vrei să-mi arăți? Duhul era de

neclintit, ca și până atunci.

Scrooge se târî spre el, tremurând în timp ce mergea; și, urmând degetul, citi pe piatra

mormântului părăsit propriul său nume, EBENEZER SCROOGE.

― Eu sunt cel care zăcea în pat? strigă el cu lacrimi în ochi, căzând în genunchi.

Degetul se mișcă de la mormânt spre el și iarăși înapoi.

― Nu, duhule! O, nu, nu! Degetul nu se mișcă.

― Duhule! strigă el, agățându-se cu disperare de mantia lui, ascultă-mă! Nu mai sunt cel care

am fost. Nu voi fi cel ce aș fi fost dacă nu te-aș fi întâlnit. De ce-mi arăți asta, dacă orice speranță e

pierdută pentru mine?

Pentru prima dată, mâna păru să tremure.

― Bunule duh, continuă el, târându-se în fata lui. Firea ta bună se va milostivi de mine și îmi

va ține partea. Spune-mi că mai pot schimba umbrele pe care mi le-ai arătat, ducând o altă viață!

Mâna cea bună tremură.

― Voi cinsti Crăciunul din adâncul inimii și mă voi strădui să-l respect tot anul. Voi trăi în

Trecut, Prezent și Viitor. Duhurile celor trei vor dăinui în mine. Nu voi uita nicicând învățămintele pe

care mi le-au dat! O, spune-mi că pot șterge înscrisul de pe această piatră!

În deznădejdea lui, apucă mâna fantomatică. Aceasta încercă să se elibereze din strânsoare,

dar Scrooge izbuti s-o rețină, cu forța pe care i-o dădea rugămintea lui stăruitoare. Cu o forță și mai

mare, duhul îl respinse.

Ridicându-și mâinile într-o ultimă rugă pentru schimbarea destinului său, omul văzu cum gluga

și mantia stafiei se preschimbă. Duhul se împuțina, se prăbuși și se prefăcu într-un stâlp de pat.

STANŢA A CINCEA

Sfârşitul povestirii

DA! Stâlpul de pat era chiar al lui. Patul era al lui, odaia era a lui. Și lucrul cel mai bun, cea mai

mare fericire, timpul din fața lui îi aparținea și putea așadar să se îndrepte!

― Voi trăi în Trecut, Prezent și Viitor! repetă Scrooge, dându-se jos din pat. Duhurile celor trei

vor dăinui în mine. O, Jacob Marley! Cerul și Crăciunul să fie slăvite! O spun în genunchi, bătrâne

Jacob, în genunchi!

Era atât de agitat și de înflăcărat de bunele sale intenții, că glasul lui dogit abia de-l mai asculta.

Plânsese în hohote cumplite în confruntarea cu duhul și fața îi era scăldată în lacrimi.

― N-au fost smulse! strigă Scrooge, luând în brațe una din draperiile patului, n-au fost smulse

cu inele cu tot! Sunt aici eu sunt aici umbrele celor ce ar fi putut fi pot fi alungate. Vor fi alungate.

Știu că vor fi!

În tot acest timp, mâinile lui își făceau de lucru cu veșmintele, le întorcea pe dos, le așeza cu

susul în jos, le sfâșia, le răsucea, făcându-le părtașe la tot felul de năstrușnicii.

― Nu știu ce să fac! strigă Scrooge, râzând și plângând în același timp și înfășurându-se cu

ciorapii precum Laocoon cu șerpii. Mă simt ușor ca o pană, fericit ca un înger, vesel ca un școlar. Sunt

amețit ca un bețivan. Un Crăciun fericit tuturor! Un An Nou bun întregii lumi! Salut! Hei, voi toți!

Salut!

O zbughi în salon, dar acolo nu stătu locului, se învârtea tot timpul.

― Uite cratița cu terci! strigă Scrooge, țâșnind din nou și dând roată căminului. Uite ușa pe

care a intrat fantoma lui Jacob Marley! Uite colțul unde s-a așezat Fantoma Crăciunului Prezent! Uite

fereastra de unde am văzut duhurile rătăcitoare! Totul e în bună rânduială, totul e adevărat, toate

s-au întâmplat. Ha, ha, ha!

Pentru un om care nu mai râsese de atâția ani de zile, era cu adevărat un râs splendid, un râs

absolut fantastic! Era tatăl unui lung, lung șir de râsete nemaipomenite!

― Nu știu în ce zi suntem, spuse Scrooge. Nu știu cât timp am stat printre duhuri. Nu știu

nimic. Sunt ca un bebeluș. Dar nu contează. Nu-mi pasă. Prefer să fiu un bebeluș. Hei, voi, salut! Vă

salut!

Efuziunile lui fură domolite de dangătele de clopot cele mai vesele pe care le auzise vreodată.

Cling, clang, ciocănel. Ding, dong, clopot greu. Clopot, dong, ding. Ciocănel, clang, cling! Ah, minunat,

minunat!

Alergă la fereastră, o deschise și scoase capul. Nici pâclă, nici ceață, ger senin, strălucitor, jovial,

însuflețitor. Un ger care-i cântă sângelui ca să danseze, lumina aurie a soarelui, cer divin, aer bun,

curat, clopote vesele. Ah, minunat, minunat!

― Ce zi e azi? strigă Scrooge spre un băiat de pe stradă, în haine de sărbătoare, care hoinărea

probabil pe acolo.

― Ce? îi răspunse băiatul din cale-afară de mirat.

― Ce zi e azi, drăguțule? spuse Scrooge.

― Azi! răspunse băiatul. Păi, e ZIUA DE CRĂCIUN.

― E Ziua de Crăciun! își spuse Scrooge. N-am pierdut-o. Tot ce au făcut duhurile s-a petrecut

într-o singură noapte. Ele pot face orice. De bună seamă că pot! Salut, drăguțule!

― Salut! îi răspunse băiatul.

― Știi prăvălia cu păsări, a doua stradă de aici, pe colț? se interesă Scrooge.

― Cred și eu c-o știu! răspunse flăcăul.

― Deștept băiat! spuse Scrooge. Minunat băiat! Nu știi cumva dacă au vândut curcanul

premiat, care era agățat acolo? Nu curcanul cel mic, ci ăla mare.

― ăla mare cât mine? întrebă băiatul.

― Delicios băiat! E o plăcere să stai de vorbă cu el. Da, iezișorule.

― Mai e agățat și acum acolo, răspunse băiatul.

― Da, mai este? spuse Scrooge. Du-te și cumpără-l.

― Ei, pe naiba! exclamă băiatul.

― Nu, zău, spuse Scrooge. Vorbesc serios. Du-te și cumpără-l și spune-le să vină cu el aici, ca

să le arăt unde să-l ducă. întoarce-te cu omul, și o să-ți dau un șiling, întoarce-te cu el în mai puțin

de cinci minute, și îți dau jumătate de coroană!

Băiatul o zbughi ca din pușcă. Nici un pușcaș cu mâna sigură pe trăgaci nu ar fi fost atât de

iute.

― O să i-l trimit lui Bob Cratchit, șopti Scrooge, frecându-și mâinile și prăpădindu-se de râs.

N-o să știe cine i l-a trimis. E de două ori mai mare decât Tim Degețel. Joe Miller însuși n-a

făcut vreodată o glumă atât de bună ca această surpriză pentru Bob!

Mâna cu care scrise adresa nu era prea sigură, dar, oricum, reuși s-o scrie, apoi coborî să

deschidă ușa dinspre stradă, pregătindu-se pentru sosirea omului de la prăvălia de păsări, în timp ce

stătea acolo, așteptându-l, privirea îi căzu pe ciocănașul de la ușă.

― O să-l iubesc toată viața! strigă Scrooge mângâindu-l. Înainte, abia de mă uitam la el. Ce

expresie cinstită are fața lui! E un ciocănaș minunat! Iată curcanul! Hei, salut! Ce mai faci? Un

Crăciun fericit!

Era un curcan pe cinste! Dar era o pasăre care n-ar fi putut sta pe picioarele ei.

I s-ar fi înmuiat sub ea, într-o clipită, ca bețele de ceară pentru peceți.

― A, dar e cu neputință să fie dus în Camden Town, spuse Scrooge. Trebuie să iei o trăsură.

Chicoteala cu care spuse acestea, chicoteala cu care plăti curcanul, chicoteala cu care plăti

trăsura, chicoteala cu care îl răsplăti pe băiat fură mai prejos doar de chicoteala cu care se așeză din

nou pe scaun, cu răsuflarea tăiată, și chicoti până ce izbucni în plâns.

Nu-i fu ușor să se bărbierească, fiindcă mâna continua să-i tremure foarte tare și bărbieritul

cere atenție mare, chiar dacă nu dansezi în același timp. Dar dacă și-ar fi tăiat vârful nasului, și-ar fi

lipit un plasture pe el și ar fi fost foarte mulțumit.

Se îmbrăcă frumos, „cu hainele cele mai bune” și, în sfârșit, ieși în stradă. Oamenii se perindau

pe afară, așa cum îi văzuse el împreună cu Fantoma Crăciunului Prezent, și mergând cu mâinile la

spate, Scrooge îi privea pe toți cu un zâmbet fericit, într-un cuvânt, avea o figură atât de plăcută, de

atrăgătoare, încât trei sau patru persoane bine dispuse îi spuseră: „Bună dimineața, domnule! Un

Crăciun fericit!” Iar Scrooge avea să spună adesea după aceea că, dintre toate sunetele prietenoase

pe care le auzise în viața lui, acelea fuseseră cele mai prietenoase pentru auzul lui.

Nu mersese prea departe, când îl văzu venind spre el pe domnul corpolent care intrase în

casieria lui cu o zi înainte și îl întrebase : „Firma «Scrooge și Marley», bănuiesc?” Simți un junghi în

inimă gândindu-se cum îl va privi acel bătrân domn când se vor întâlni, dar cunoștea drumul care se

așternea în fața lui și îl urmă.

― Dragul meu domn, spuse Scrooge, mărind pasul și luându-i bătrânului domn amândouă

mâinile. Ce mai faceți? Sper că ați izbutit ieri. Ați fost foarte amabil. Un Crăciun fericit, domnule!

― Domnul Scrooge?

― Da, spuse domnul Scrooge. Acesta este numele meu și mă tem că nu e prea plăcut pentru

dumneavoastră, îngăduiți-mi să vă cer iertare. Și vă rog să aveți bunătatea să… Și Scrooge îi șopti

ceva la ureche.

― Doamne sfinte! strigă domnul, de parcă-i pierise răsuflarea. Dragă domnule Scrooge,

vorbiți serios?

― Vă rog, spuse Scrooge. Nici un bănuț mai puțin. Vă asigur că voi fi răsplătit cu vârf și

îndesat, îmi faceți această favoare, vă rog.

― Dragă domnule, spuse celălalt, strângându-i mâna, nici nu știu ce să spun față de această

mărini…

― Nu spuneți nimic, vă rog, îi răspunse Scrooge. Veniți pe la mine. Veți veni la mine?

― Voi veni! strigă bătrânul domn. Și era limpede că era hotărât s-o facă.

― Vă mulțumesc, spuse Scrooge. Vă rămân îndatorat.Mii de mulțumiri. Să v-ajute Dumnezeu!

Se duse la biserică, se plimbă pe străzi, privi oamenii care se vânzoleau de colo-colo, mângâie

copilașii pe cap, vorbi cu cerșetorii, se uită în jos, spre bucătăriile caselor, și în sus, spre ferestre, și

descoperi că toate acestea îi făceau plăcere. Nu visase niciodată că o plimbare că, de fapt, orice îl

putea face atât de fericit. După-amiază, își îndreptă pașii spre casa nepotului său.

Trecu prin fața ușii de nenumărate ori până să-și facă în cele din urmă curajul să urce scara și

să bată la ușă. Dar își luă inima-n dinți și bătu.

― Stăpânul tău e acasă, draga mea? o întrebă Scrooge pe fată. Frumușică fată! Foarte

frumușică.

― Da, domnule.

― Unde e, scump-o? întrebă Scrooge.

― În sufragerie, domnule, împreună cu doamna. Vă conduc eu sus, dacă doriți.

― Îți mulțumesc, dar mă cunoaște, spuse Scrooge cu mâna pe clanța ușii dinspre sufragerie.

Am să intru aici, draga mea.

Apăsă ușor clanța și băgă încet capul pe ușă. Ședeau la masă (care era aranjată ca de

sărbătoare), fiindcă gospodinele tinere sunt foarte pretențioase în privința asta și se îngrijesc să fie

toate așa cum se cuvine.

― Fred! spuse Scrooge.

Doamne, Dumnezeule, ce se mai sperie nepoata lui prin alianță! In clipa aceea Scrooge uitase că

ea ședea în colțul unde se afla scăunelul pentru picioare, căci altminteri n-ar făcut cu nici un chip una

ca asta.

― Sfinte Doamne, strigă Fred, cine e?

― Eu sunt. Unchiul tău, Scrooge. Am venit la masă. Îmi îngădui să intru, Fred?

Cum să nu-i îngăduie să intre? Păi, a fost o minune că nu i-a smuls brațul din încheietură! In

cinci minute se simțea ca acasă. Nu mai pomenise o primire mai călduroasă. Nepoata lui era

neschimbată. La fel și Topper, când sosi și el. La fel și sora cea durdulie, când veni și ea. La fel arătau

toți, când sosiră și ei. Minunată petrecere, minunate jocuri, minunată înțelegere, mi-nu-na-tă

fericire!

Dar a doua zi dimineață se duse devreme la birou. O, da, ajunse devreme, își dorea tare mult să

ajungă primul și să-l prindă pe Bob Cratchit că întârzie! Chiar asta își pusese în gând.

Și izbuti, într-adevăr, izbuti! Ceasul bătu de nouă. Nici urmă de Bob. Și un sfert. Nici urmă de

Bob. Întârzie exact optsprezece minute și jumătate. Scrooge ședea cu ușa larg deschisă, ca să-l poată

vedea când intră în Cutie.

Își scoase pălăria înainte de a deschide ușa, își scoase apoi și șalul.

Într-o clipită era pe scaunul lui, mâzgălind iute cu tocul, de parcă ar fi încercat să prindă din

urmă ora nouă.

― Salut! bombăni Scrooge, încercând să imite cât mai bine tonul lui obișnuit.

Cum îndrăznești să vii la ora asta?

― Vă rog foarte mult să mă iertați, domnule, spuse Bob. Am întârziat, într-adevăr.

― Ai întârziat? întrebă Scrooge. Da. Cred că da. Poftește aici, domnule, te rog.

― Nu se întâmplă decât o dată pe an, domnule, se rugă Bob, ieșind la iveală din Cutie. Nu se

va mai repeta. Am cam petrecut și eu ieri, domnule.

― Știi ceva, prietene? spuse Scrooge, n-am de gând să mai admit asemenea lucruri. De aceea,

continuă el, sărind de pe scaun și dându-i lui Bob un ghiont atât de puternic, încât acesta ajunse

clătinându-se înapoi, în Cutie. Și de aceea, îți voi mări salariul!

Bob începu să tremure și se apropie puțin de riglă, îi trecu prin minte să-l pocnească pe

Scrooge cu ea, să-l țină bine și să strige după ajutor în fundătură, cerând oamenilor să aducă o

cămașă de forță.

― Un Crăciun fericit, Bob! spuse Scrooge, cu o sinceritate care nu putea fi pusă la îndoială, în

timp ce-l bătea pe spate, îți doresc un Crăciun fericit, Bob, bunul meu prieten, cum nu ți-am dorit de

ani de zile! O să-ți măresc salariul și o să mă străduiesc să-ti ajut familia nevoiașă. O să discutăm

despre treburile tale chiar astăzi după-amiază, la un castron cu crușon fierbinte de Crăciun!

Îngrijește-te de foc și mai cumpără o găleată de cărbuni înainte de a mai pune un punct pe i, Bob

Cratchit!

Scrooge a făcut mai mult decât a promis. A făcut tot ce promisese și multe altele pe deasupra,

iar pentru Tim Degețel, care nu murise, a fost ca un al doilea tată. A devenit un prieten atât de bun,

un stăpân atât de bun și un om atât de bun, cum nu se mai văzuse în bunul și bătrânul oraș, în nici

un alt bun și bătrân oraș, orășel sau târg, și nici în toată buna și bătrâna lume. Unii râdeau

văzându-l atât de schimbat, dar el îi lăsa să râdă și nu se sinchisea de ei, fiindcă era îndeajuns de

înțelept ca să știe că pe acest pământ, niciodată, dar niciodată, nu s-a petrecut ceva bun, fără ca unii

oameni să se prăpădească de râs la început, și știind că asemenea oameni sunt oricum orbi, se

gândea că e mai bine să-și încrețească ochii a râs, decât să-și manifeste boala într-un mod mai puțin

atrăgător. Propria lui inimă râdea și asta-l mulțumea pe deplin.

N-a mai avut nici o legătură cu duhurile, dar a trăit după aceea conform Principiului Abstinenței

Totale, și se spunea întotdeauna despre el că știe să țină Crăciunul, dacă există vreun om în viață

care să știe într-adevăr acest lucru. Să dea Dumnezeu să se poată spune asta și despre noi, despre

noi toți! Și, după cum a spus Tim Degețel, să ne dea Dumnezeu sănătate, tuturor!