Data Paștelui a dat naștere în vechime unor controverse și dezbinări în sânul Bisericii în primele secole de la începutul erei noastre. Pentru a se realiza o uniformizare a sărbătorii Paștelui, în cadrul primului sinod ecumenic de la Niceea, din anul 325, s-a stabilit că Paștele va fi serbat întotdeauna duminica.
Această duminică va fi imediat următoare lunii pline de după echinocțiul de primăvară. S-a mai stabilit și că atunci când data Paștelui iudaic cade duminică, Paștele creștin va fi serbat duminica următoare, pentru a nu fi serbat o dată cu cel iudaic, dar nici înaintea acestuia.
Calcularea datei la care creştinii sărbătoresc Paştele ţine de două fenomene naturale, unul cu dată fixă – echinocţiul de primăvară, iar celălalt cu data schimbătoare – luna plină. Aceasta din urmă face ca data Paştelui să varieze în fiecare an.
În plus, utilizarea a două calendare diferite explică decalajul acestei sărbători la catolici şi ortodocşi. Biserica Catolică se raportează la echinocţiul de primăvară după calendarul gregorian, în timp ce Biserica Ortodoxă calculează acelaşi eveniment astronomic după calendarul iulian (pe stil vechi).
Până la Marea Schismă, Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană sărbătoreau Paştele la aceeaşi dată.
Marea schismă din 1054, în urma căreia Biserica Creştină de Apus s-a despărţit de Biserica Răsăriteană, a fost unul dintre cele mai importante evenimente istorice. Trebuie spus că relaţiile dintre Apusul şi Răsăritul Bisericii Creştine erau încordate şi complicate de multă vreme. Începând încă din secolul al IV-lea, între Răsăritul şi Apusul creştin se făcea simţită o tensiune ecleziologică ce privea statutul papei de la Roma în Biserică, adică pretenţia de jurisdicţie universală a papilor asupra întregii Biserici din Apus şi Răsărit.
Mai târziu, în 1582, Papa Grigore al XIII-lea a reformat calendarul iulian (pe stil vechi) din cauza erorilor acestuia faţă de calendarul astronomic (o rămânere în urmă), făcând trecerea la calendarul modern, ce-i poartă numele.
Din motive de ordin confesional, bisericile ortodoxe nu au acceptat reforma gregoriană, păstrând în continuare calendarul iulian. Cu timpul, diferenţa dintre cele două calendare, care la sfârşitul secolului al XVI-lea era de 10 zile, a continuat să crească, şi după 1900 ea a ajuns sa fie de 13 zile.
Astfel, nevoia de armonizare a calendarului în toate domeniile vieţii publice, a făcut ca şi bisericile ortodoxe sa reflecteze la trecerea la calendarul gregorian. Regatul României a adoptat reforma calendarului în anul 1919, când ziua de 1 aprilie pe stil vechi a devenit 14 aprilie pe stil nou.
Congresul interortodox desfăşurat la Istanbul (Constantinopol) în anul 1923 a hotărât adoptarea calendarului gregorian şi în bisericile ortodoxe, rămânând însă la latitudinea fiecărei biserici ortodoxe autocefale să aleagă momentul oportun pentru această trecere.
Tot atunci s-a hotărât ca data Paştelui pentru ortodoxie să se calculeze în continuare după calendarul iulian, până când toate bisericile ortodoxe autocefale vor adopta calendarul gregorian, evitându-se astfel diferenţele liturgice din sânul Ortodoxiei.
