Timp de patru secole, Principatele Române au fost vasale ale Imperiului Otoman. Voievozii români au plătit tribut în tot acest timp, dar şi nenumărate alte taxe impuse de Înalta Poartă. Mai mult, sultanul vindea după bunul plac tronul Principatelor pretendenţilor care plăteau mai mult. Cu toate acestea, Moldova şi Ţara Românească nu au ajuns niciodată provincii otomane.
Timp de patru secole, de la jumătatea veacului al XV-lea şi până dincolo de jumătatea celui de-al XIX-lea, Principatele Române au avut statut de ţări vasale Imperiului Otoman. Cu întreruperi, în tot acest timp au plătit tribut greu Înaltei Porţi, au fost nevoiţi să respecte politica otomană şi totodată voievozii români şi-au cumpărat cu sume colosale tronul de la stăpânii turci.
Stăpânirea otomană a fost întreruptă temporar de rezistenţa şi priceperea în plan militar şi administrativ a câtorva voievozi iluştii, revenind însă, la scurt timp, de obicei după moartea acestora, la statutul iniţial. În relaţiile cu Imperiul Otoman, Moldova şi Ţara Românească au avut însă un statut aparte, fără să fie vreodată transformate în provincii otomane. Motivele au fost diverse, dar au prevalat cele economice şi de natură administrativă.
Românii şi ameninţarea turcească
La sfârşitul secolului al XIV-lea, turcii otomani erau deja stăpâni ai Asiei Mici şi se îndreptau ca un taifun către Balcani. Ceea ce mai rămăsese din Bizanţ era sufocat de puterea extraordinară a turcilor, iar ţaratele sârbeşti şi bulgăreşti nu puteau face faţă invaziei care măturase sudul Balcalnilor. Baiazid I Fulgerul i-a zdrobit pe sârbi la Câmpia Mierlei în anul 1389, iar Constaninopolul bizantin a fost salvat numai de invazia mongolă şi declaraţia de război a războinicilor stepei adresată turcilor. La începutul secolului al XV-lea, turcii au devenit o forţă considerabilă la sudul Dunării. Dincolo de marile fluviu, Ţara Românească, stat autonom şi cu o putere economică şi politică în plină afirmare sub dinastia Basarabilor, avea să fie prima afectată de creşterea tot mai mare a puterii otomane.
Mircea cel Bătrân, unul dintre cei mai importanţi voievozi munteni, a intuit pericolul pe care-l reprezentau turcii. Trupele muntene au participat alături de oştile regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, la diferite campanii în sudul Dunării de stăvilire a atacurilor turceşti. Implicarea voievodului muntean a stârnit represaliile otomane. În 1394 akingii au trecut Dunărea şi au început jafurile. La scurt timp o mare armată otomană a trecut fluviul. Mircea a ieşit victorios contra turcilor la Rovine, dar nu a reuşit să facă faţă unei noi campanii otomane. Este obligat să fugă în regatul maghiar de două ori. Tot de două ori a fost ajutat să-şi recâştige tronul de armata şi principii transilvăneni. Un voievod priceput şi bun diplomat, Mircea reuşeşte să-şi păstreze tronul, profită de criza Imperiului Otoman şi se implică în politica sa internă. Fără succes însă. În Moldova, pericolul otoman, până la jumătatea secolului al XV-lea, a fost o palidă ameninţare.
Când au ajuns Ţările Române să plătească tribut otomanilor
Primele contacte între români şi otomani au fost deosebit de violente, valahii dovedindu-se un adversar redutabil şi incomod, dar totuşi cu posibilităţi militare şi logistice limitate în faţa otomanilor. Aşa cum aminteam, Mircea cel Bătrân încearcă să mineze statul otoman cu ajutorul intrigilor. După dezastrul otoman de la Ankara din 1402 şi căderea lui Baiazid prizonier la mongolii lui Timur Lenk, Mircea cel Bătrân se implică în sucesiunea la tronul otoman şi susţine pe rând doi pretendenţi, pe Musa şi Mustafa. Mai mult decât atât, îşi căsătoreşte una dintre fiice cu Musa. Niciunul dintre pretendenţii susţinuţi de Mircea nu reuşeşte însă să se impună pe tronul Imperiului Otoman. Mehmed I îi învinge şi ajunge sultan. Mai mult decât atât, se hotărăşte să se răzbune şi pe domnitorul muntean. Sultanul şi-a condus personal armata în Ţara Românească, iar voievodul muntean nu a rezistat invaziei.
Pentru a-şi păstra tronul, dar şi integritatea ţării, Mircea cel Bătrân se închină turcilor. Începând din anul 1417, Ţara Românească devine vasală a Imperiului Otoman. Tributul iniţial a fost de 4.000 de galbeni, dar a crescut de-a lungul secolelor. După moartea lui Mircea în 1418, urmaşii săi, cu mici excepţii, vor continua să plătească tribut otomanilor să menţină ţara în sfera de influenţă a turcilor. Doar Vlad Ţepeş, Radu de la Afumaţi sau Mihai Viteazul vor încerca pentru o scurtă perioadă să scuture jugul otoman. Doi dintre aceştia şi-au pierdut viaţa după domnii scurte, iar cel de-al treilea, Radu de la Afumaţi, a ajuns să se închine otomanilor tocmai pentru a supravieţui şi a-şi păstra tronul. În Moldova lucrurile au stat şi mai simplu. Abia pe la jumătatea secolului al XV-lea, după cucerirea Constantinopolelui, Moldova a intrat în vederile otomanilor. Pe tronul Principatului se afla Petru Aron, un voievod slab, ucigaşul fratelui său, Bogdan al II-lea şi unchiul lui Ştefan cel Mare.
Turcii, după obiceiul otoman, au cerut ”pământ şi apă”, adică supunere. Petru Aron nici nu a stat pe gânduri şi a închinat ţara fără ca măcar să-şi scoată sabia din teacă. ”După o somaţie otomană, în 1456 Moldova a început să plătească tribut„, scrie Bogdan Murgescu în ”România şi Europa„. Ştefan cel Mare, voievodul care şi-a alungat unchiul ucigaş de pe tron, a oprit plata tributului şi a reuşit timp de câteva decenii să reziste în faţa presiunilor otomane, reuşind chiar o victorie de poveste împotriva oştirilor otomane, la Podul Înalt. Chiar şi aşa, către sfârşitul vieţii, fără ajutor din partea vecinilor sau a puterilor apusene, Ştefan cel Mare a fost nevoit să se închine turcilor. „Şi dacă Dumneazeu va vrea ca eu să nu fiu ajutat se vor întâmpla două lucruri: ori se va pierde această ţară, ori voi fi silit să mă supun păgânilor”, scria marele voievod veneţienilor în anul 1486. La fel ca şi în cazul Ţării Româneşti, tributul a fost plătit cu întreruperi, o serie de voievozi ridicându-se temporar în faţa puterii otomane.
Aruncaţi sub jugul turcesc de setea puterii şi năravurile boierilor
Nici măcar cei mai capabili voievozi români nu au reuşit să reziste până la capăt în faţa tăvălugului otoman. Motivele au fost diverse. Unul dintre acestea a fost superioritatea militară a Imperiului Otoman. Dacă o armată otomană pierdea în luptă cu principii români, o alta era pregătită să-i ia locul. Voievozii nu aveau însă această capacitate militară şi după o bătălie câştigată de multe ori ajungeau să piardă războiul. Mai erau apoi şi pretedenţii, o plagă a evului mediu românesc. Conform dreptului de succesiune voievodal din Moldova şi Ţara Românească, puteau cere tronul toţi cei care erau cunoscuţi drept ”os domnescu”. Adică inclusiv verii, fraţii, copii şi fii legitimi ai voievodului. Această lege a succesiunii prost concepută a reprezentat un dezastru pentru Principate. A semănat practic războiul civil între facţiunile pretendenţilor care luptau pentru tron şi implicit pentru putere. De cele mai multe ori pretendenţii cei mai slabi se duceau direct la turci şi se vindeau cu totul, şi pe ei, şi ţara în schimbul ajutorului militar.
