Prima reprezentație de acest tip a avut loc în anul 242 î.Hr.
În perioada romană, cea mai întâlnită formă de distracție era participarea la jocurile din arene. Aici, sportivii concurau pentru stăpânii lor, de care se puteau elibera, la un moment dat, dacă aveau un palmares foarte bun. În tribune avea acces oricine, fapt pentru care, la concursuri, asistau bogați și săraci, femei și bărbați, tineri și bătrâni deopotrivă.
Pentru oamenii de vază ai Romei, spectacolele reprezentau cea mai bună cale de a atrage de partea lor susținerea plebeilor. Din acest motiv, ei investeau masiv în organizarea unor evenimente de o amploare nemaiîntâlnită în lumea antică. Cursele de care, luptele cu gladiatori, piesele de teatru sau concertele de muzică se numărau printre cele mai cunoscute forme de divertisment cunoscute de romani.
Bestiarii
Unul dintre cele mai apreciate genuri de spectacole din epoca romană era cunoscut sub denumirea de damntatio ad bestias. În cadrul unui astfel de eveniment, coordonat de așa numiții bestiarii, luptătorii din arene erau nevoiţi să se confrunte cu cele mai periculoase animale cunoscute de om la acea vreme.
Prima reprezentație de acest tip a avut loc în anul 242 î.Hr., când doi frați decid să onoreze memoria tatălui lor, prin organizarea, în cadrul ceremoniei funerare, a unei lupte de sclavi. La circa 60 de ani după aceea, consulul M.Fulvius Nobilior a introdus în luptele din arene animale sălbatice precum leii și panterele.
În 167 î.Hr. este documentat pentru prima dată fenomenul damnatio ad bestias. Atunci, consulul Lucius Aemilius Paullus Macedonicus a ordonat ca, în cadrul unui eveniment public, toți dezertorii armatei romane să fie striviți sub picioarele unor elefanți.
Conform istoricilor, generalul Iulius Caesar s-a dovedit a fi un adevărat maestru al unor astfel de ceremonii. El s-a aflat printre primii lideri care au înțeles că jocurile din arene pot fi folosite pentru a manipula opinia publică, cu scopul de a inspira teamă, dar și loialitate celor pe care îi conduceau.
De exemplu, Caesar a fost primul general care a organizat lupte între războinicii luați prizonieri în timpul războaielor. Tot el a fost cel care a introdus în arene, pentru prima dată, animale exotice capturate în teritoriile pe care le cucerise.
Luptele erau coordonate de adevărați specialiști în dresarea animalelor sălbatice. Aceștia erau cunoscuți sub titulatura de bestiarii.
Cu timpul, spectacolele cu animale exotice au devenit tot mai complexe, dar și mai brutale. S-a întâmplat, astfel, ca damnatio ad bestias să devină metoda preferată a liderilor romani de a-i executa pe cei care nu li se supuneau. Un caz aparte a fost cel al împăratului Caligula, care a dispus ca toți prizonierii Romei să fie devorați de animale sălbatice în arenele ticsite de spectatori.
Cel mai cunoscut bestiarius din epoca romană a fost Carpophorus, supranumit „Regele bestiilor”. Acesta a fost renumit nu doar pentru faptul că era cel mai bun dresor de animale sălbatice al Romei, ci și pentru că se lupta în arene cu cele mai periculoase bestii cunoscute la acea vreme.
Carpophorus
Despre Carpophorus se spunea că era atât de puternic, încât a ucis într-o confruntare un urs, un leu și un leopard.
Luptele din arenele romane au atins apogeul în timpul domniei împăratului Commodus (180-192 d.Hr.). Acesta a fost recunoscut pentru excentricitatea de care dădea dovadă și pentru faptul că nu era deloc interesat în a asigura conducerea imperiului.
Deși viața personală a împăratului era mai mult decât cunoscută publicului (se spunea la acea vreme că avea un harem compus din 300 de fete și 300 de băieți), el nu ezita să ofere noi motive inamicilor săi de a-i compromite statutul.
Probabil cele mai cunoscute apariții în public a lui Commodus erau cele în care se afișa asemenea unui gladiator.
Împăratul se compara cu eroul Hercules, fapt pentru care lupta, cel mai adesea, doar în piei de leu (uneori se întâmpla să apară complet dezbrăcat). În unele spectacole, dădea ordin să fie recunoscut ca bestiarius și să lupte împotriva animalelor în arene.
Mai mult decât atât, se întâmpla să ucidă bestiarii considerați rivali.
La sfârșitul secolului al III-lea d.Hr., Imperiul Roman începea să decadă şi odată cu acesta și importanța competițiilor din arene.
Chiar și așa, liderii de la Roma au continuat să organizeze spectacole sângeroase, dar, de data aceasta, victimele alese erau cetățenii care adoptaseră religia creștină.
Ceea ce nu știau împărații din acea perioadă era faptul că adepții acestui cult interzis aveau să devină primii martiri ai credinței în Dumnezeu.
