„Moartea Neagră” a fost una din cele mai violente pandemii din istoria lumii, despre care se crede că ar fi fost cauzată de o bacterie numită Yersinia pestis. A izbucnit, probabil, în Asia, răspândindu-se în Europa după anul 1347, unde a creat mare panică. Durerile îngrozitoare, transpirația și frisoanele erau principalele simptome ale bolii. Totuși mai era ceva care îi deosebea pe cei care sufereau de ciumă de cei care aveau doar febră mare: în zona axilară, pe gât, și eventual în zona inghinală apăreau niște umflături pline cu puroi, numite „buboane”; la început erau de culoare roz, apoi purpurii, iar în final negre, putând ajunge la dimensiunea unor portocale. Victimele mureau în chinuri groaznice.
În câțiva ani, între o treime și o jumătate din populația Europei a murit. Mulți care au trăit pe vremea când Moartea Neagră a bântuit Europa au crezut că venise sfârșitul lumii.
Cercetătorii au analizat 25 de schelete umane, descoperite recent, în timpul unor săpături în Londra. Victimele au murit de ciumă, iar această boală nu s-ar fi transmis de la şobolani, cum s-a crezut până acum, ci de la om la om.
Oamenii de ştiinţă au analizat ADN-ul extras din dinţii acestor schelete şi au aflat că ciuma bubonică, provocată de înţepătura puricilor infestaţi, a suferit o mutaţie şi s-a transmis apoi de la om la om, devenind o formă mult mai periculoasă şi mai contagioasă.
Forma pulmonară a ciumei afecta plămânii bolnavilor şi se transmitea prin tuse sau strănut, fiind fatală în oraşele foarte aglomerate ale Europei medievale.
Ciuma a lovit și diverse țări din Orientul Mijlociu, conducând la depopulări considerabile și la schimbări ale structurilor economice și sociale. În timp ce s-a răspândit spre Europa de Vest, boala a intrat în Orientul Mijlociu din sudul Rusiei. În toamna lui 1347, ciuma ajunsese în Alexandria, în Egipt, probabil prin intermediul vaselor care călătoreau la Constantinopol. În 1348, ciuma s-a deplasat înspre est, în Gaza, și spre nord de-a lungul coastei estice a Mediteranei, în Liban, Siria și Palestina, lovind orașele Ashkelon, Accra, Ierusalim, Sidon, Damasc, Homs și Alep. În 1348–49, boala s-a răspândit până în Antiohia. Locuitorii orașului s-au refugiat spre nord, mulți dintre ei murind în timpul călătoriei, dar infecția se împrăștiase deja în Asia Mică.
Mecca a fost infectată în 1349. În același an, și în orașul Mosul a avut loc o epidemie masivă, iar Bagdadul a suferit o a doua izbucnire a bolii. În 1351 a fost lovit și Yemenul. Aceasta a coincis cu întoarcerea Regelui Mujahid al Yemenului din captivitatea din Cairo. Este posibil ca grupul său să fi adus boala din Egipt.
Cele 25 de schelete au fost găsite anul trecut de muncitorii care lucrau la proiectul Crossrail, lângă Piaţa Smithfiled, în Londra. Istoricii cred că aici ar putea exista mii de alte schelete, care au fost îngropate la comun, în timpul pandemiei, în jurul anului 1348.
În urma testelor ADN, cercetătorii au identificat bacteria Yersinia pestis, care provoacă ciuma bubonică şi pulmonară.
Tim Brooks, expert în boli infecţioase, spune că ciuma bubonică nu ar fi putut provoca un număr aşa de mare de morţi în timpul epidemiei.
El crede că, în organismul unor bolnavi, această bacterie a suferit o mutaţie, provocând forma pulmonară a bolii, care era mult mai contagioasă.
Dispariţia, reapariţia, sosirea în Europa
În 1351 s-a terminat primul asalt al ciumei negre. Istoricul medieval Froissart a estimat că aproximativ o treime din populația globului a murit de aceasta boală, fapt confirmat și de cercetările din prezent.
Moartea Neagră s-a retras, dar numai pentru o vreme. În 1361, în 1369, apoi cu regularitate, a reapărut pâna la sfârșitul secolului XV. Mai târziu a reapărut din ce în ce mai rar; în Anglia, ultima epidemie a fost în 1665, când au murit aproximativ 100 000 de oameni.
Pesta nu a dispărut nici până astăzi. La sfârșitul secolului XIX, a reapărut în Asia și doar în India a făcut 6 000 000 de victime; tot aici, în 1995, a cauzat pierderea multor vieți omenești.
Primele semnalări despre apariția ciumei negre în Europa datează din 1347. În octombrie în acel an s-au întors 12 corăbii italiene pe Marea Neagră, debarcând în portul sicilian Messina. Echipajul și călătorii au ajuns slăbiți, unii dintre ei morți, alții pe moarte. Martorii oculari nu-și puteau explica motivul. Pe vase, pe lângă oameni, mai erau și șobolani, ca de altfel pe orice alt vas. Când vapoarele au ajuns la destinație, șobolanii „călători” s-au împrăștiat printre șobolanii de pe uscat pe care i-au infestat cu puricii purtători de bacteria răspunzătoare de boală. Puricii ce se hrăneau cu sângele șobolanilor le-au transmis ciuma. Orașele portuare europene, murdare și aglomerate, asigurau un mediu de viață propice pentru șobolani și purici. Când șobolanii au început să moară din cauza bolii, puricii au căutat altă sursă de sânge, în cazul acesta – oamenii. Astfel, puricii infectați cu bacteria cauzatoare de ciumă prin intermediul șobolanilor, au cauzat moartea a milioane de oameni.
