La sfîrsitul secolului al XV-lea si la începutul celui urmator, contradictiile si anarhia feudala — frînate în timpul domniei regelui Matei Corvin — au izbucnit cu si mai mare putere. Marea nobilime, baronii si clerul catolic înalt se constituie într-o grupare politica, «partidul baronilor». Bazati pe puterea lor economica si politica, baronii si clerul înalt smulg puterii centrale noi privilegii, noi scutiri de obligatii fata de stat. Ceea ce caracterizeaza aceasta patura a marii nobilimi erau necontenitele încercari — folosind toate mijloacele — pentru a stirbi cît mai mult prerogativele puterii regale. Reusind sa anuleze unele masuri ale regelui Matei, menite sa întareasca puterea centrala, marea nobilime si clerul superior acapareaza multe din veniturile statului si-si însusesc, prin abuz, unele dari la care erau obligati taranii fata de rege.
Cresterea puterii marii nobilimi constituia, în acelasi timp, o primejdie si pentru nobilimea mijlocie si mica. Mosiile acesteia erau cotropite de marea nobilime si alipite întinselor ei domenii. Din aceste motive, ca si din dorinta de a participa si ea la viata politica a tarii, nobilimea mica si mijlocie era în conflict cu marea nobilime si cu clerul înalt. Pentru a putea duce lupta împotriva baronilor si a clerului superior, mica nobilime se constituie, la rîndul ei, într-un « partid al nobilimii de rînd ». Urmarind sa slabeasca puterea marilor feudali si sa foloseasca rezultatele luptei taranimii în propriul ei interes, si nu din dorinta de a schimba raporturile sociale existente, mica nobilime sustine nemultumirile taranimii împotriva marii nobilimi si a bisericii. Din aceleasi motive, o parte a micii nobilimi va participa chiar si la rascoala populara din 1514. Contradictiile dintre paturile privilegiate capata o complexitate si mai mare, deoarece ele se manifesta si între nobilime, în întregimea ei, si clerul înalt. Nobilimea avea motive de nemultumire din cauza cresterii puterii economice a domeniilor bisericesti si a celei politice a clerului superior. De ‘aceea, chiar cu prilejul proclamarii cruciadei antiotomane, în primavara anului 1514, între reprezentantii nobilimii mari si ai clerului au izbucnit neîntelegeri. Aceste contradictii dintre paturile nobiliare, dintre nobilime si cler, erau însa neantagonice.
Daca interesele de clasa nu deosebeau prin nimic pe episcopi, canonici si abati de marea nobilime, interesele clerului inferior, ale preotilor de la sate si din tîrguri îndeosebi — fractiunea plebeiana a clerului, cum o caracterizeaza Engels — se apropiau de ale taranimii si orase-nimii mijlocii si sarace. Este, deci, cu totul explicabil de ce aceasta fractiune plebeiana a clerului a jucat un rol important în razboiul taranesc din 1514.
Dezvoltarea oraselor si a tîrgurilor din Transilvania în secolul al XV-lea si, mai ales, diferentierea din punct de vedere social-economic a populatiei oraselor, au adaugat elemente în plus complexitatii raporturilor sociale de la sfîrsitul secolului al XV-lea si începutul secolului al XVI-lea. între orasenime, în general, si întreaga clasa feudala existau deosebiri de interese, izvorîte din nazuintele orasenilor — mestesugari si negustori — spre dezvoltarea productiei de marfuri în orase, a pietii locale, si din piedicile puse de feudali acestei dezvoltari. Vamile numeroase pe care trebuiau sa le plateasca negustorii si mestesugarii la trecerea pe domeniile feudale, nu numai ca împiedicau libera circulatie a marfurilor, dar contribuiau si la scumpirea acestora; jefuirea marfurilor de catre nobili aducea alte pagube însemnate orasenimii.
Faptul ca taranii erau împiedicati de stapînii feudali de a-si duce la piata în mod liber produsele însemna alt prejudiciu pentru oraseni, care nu se puteau aproviziona cu produse agricole si materii prime în conditiile cele mai avantajoase si, în acelasi timp, nu-si puteau vinde produsele taranilor în masura în care ar fi putut-o face daca taranimea ar fi avut legaturi mai strînse cu piata. Acest fapt a constituit înca unul din motivele accentuarii contradictiilor între clasa feudala, în totalitatea ei, si orasenime, în general, si explica atitudinea orasenilor în timpul luptelor antifeudale ale taranimii.
Existenta stratificarii social-economice în orasele din Transilvania a determinat pozitia diferitelor paturi orasenesti si fata de rascoalele taranesti 141i82b : de împotrivire din partea patriciatului, echivoca a paturilor intermediare si de colaborare strînsa a orasenimii sarace.
Contradictia fundamentala din aceasta vreme ramîne, însa, aceea dintre taranimea aservita si clasa feudala, datorita exploatarii grele a taranimii, îndeosebi din partea nobilimii mari si a clerului superior. Dupa cum s-a aratat în capitolul precedent, dijmele bisericesti au fost sporite, au crescut renta în bani, produse si munca fata de stapînul de mosie, precum si obligatiile fata de statul feudal. Ţaranimii îi este rapita si posibilitatea de a parasi mosia feudalilor abuzivi, pentru a se aseza în alta parte, unde conditiile de viata nu erau atît de grele. Dreptul de libera stramutare nu mai era decît o fictiune, fata de piedicile nenumarate puse de feudali în calea plecarii taranimii, chiar înainte de legiferarea legarii de glie a taranilor din 1514.
Aceeasi viata grea duceau si lucratorii din mine si ocne, exploatati si ei de proprietarii acestora: statul feudal, prin dregatorii sai, câmarasii, sau de proprietarii particulari, prin reprezentantii acestora, acolo unde minele erau în stapinirea nobililor sau a bisericii catolice.
Aceste contradictii complexe au creat mari framîntari în Transilvania la începutul secolului al XVI-lea, exteriorizate prin neîntreruptele rascoale, razvratiri sau prin alte forme ale luptei de clasa. în ajunul izbucnirii razboiului taranesc din 1514, partile sudice si estice ale Transilvaniei erau cuprinse de miscari taranesti 141i82b si orasenesti, dintre care unele se leaga direct de miscarea condusa de Gh. Doja, prin conducatorii lor. Din cauza situatiei interne în plina framîntare, la care se adauga presiunea Imperiului german si, mai ales, invaziile repetate ale turcilor, a slabit puterea de rezistenta a clasei feudale si a aliatilor sai.
La sfîrsitul secolului al XV-lea si începutul celui urmator, atacurile turcilor în Transilvania si Ungaria sudica se repeta aproape an de an (1491, 1492, 1493, 1501, 1502). Proiectele de coalitie antiotomana între regii Ungariei si Poloniei, Venetia si papalitate (1500) au ramas fara urmari practice. Patriciatul venetian mai întîi (1502) si feudalii maghiari dupa aceea (1509) au preferat razboiului antiotoman pacea cu sultanul.
Cruciada antiotomana deoarece acestia nu renuntasera nici un moment la primavara s nu u planurile lor de cotropire a Europei centrale. Astfel, în conditiile cresterii contradictiilor interne, au loc inva» ziile turcesti din anii 1512—1513. Pentru stavilirea acestora si pentru alungarea turcilor din Europa se proiecteaza organizarea unei cruciade antiotomane. Arhiepiscopul primat al Ungariei, Toma Bakocz, publica, la 16 aprilie 1514, bula papei Leon al X-lea pentru chemarea la cruciada, promitînd taranilor iobagi participanti eliberarea din iobagie. Ţaranimea aservita, dornica sa obtina libertatea fagaduita, plebeimea oraselor, în frunte cu mestesugarii saraci, chiar unii nobili mici, împovarati de datorii, se aduna în tabara din apropierea Budei, « mai de graba satui de viata, decît din dragoste pentru religie ».
Nobilimea mare — în frunte cu vistierul stefan Telegdi, unul din cel mai mari feudali si mai cruzi exploatatori — a sesizat primejdia, atragînd atentia nobilimii ca multimea înarmata va întoarce armele împotriva ei *. Interesele clerului superior — în frunte cu arhiepiscopul Toma Bakocz — care nadajduia sa realizeze beneficii materiale importante în urma înfrîngerii turcilor, si interesele nobilimii, care voia sa îndeparteze primejdia turceasca prin jertfa de sînge a taranimii si a saracimii oraselor, au tras mai greu în cumpana. La rîndul ei, taranimea era interesata sa împiedice extinderea stapînirii turcesti, deoarece aceasta însemna distrugerea de bunuri materiale si de vieti omenesti, mai ales din rîndurile maselor populare.
Gheorghe Doja a rămas în istorie ca un mare conducător şi luptător pentru libertăţile ţărănimii asuprite din Transilvania. Răscoala condusă de el în anul 1514, considerată de mulţi istorici un veritabil război, a provocat un şoc puternic în toată Europa centrală şi de est.
Războiul condus de Gheorghe Doja a izbucnit în condiţiile opoziţiei puternice a nobilimii la chemarea Papei Leon al X-lea privind organizarea unei cruciade anti-otomane. Prin participarea la cruciadă ţăranii sperau sa-şi îmbunătăţească greaua situaţie economică, în perspectiva unei campanii reuşite în faţa turcilor.
Gheorghe Doja şi originile secuieşti
Chiar dacă conducătorul viitorului războie era secui, acesta a reuşit să adune o importantă armată formată din mai multe naţionalităţi penrtu a pelca la luptă împotriva turcilor. Gheorghe Doja s-a născut născuse în anul 1477 într-o familie de mici nobili secui. Copilăria şi-a petrecuse la Dalnic şi Ghindari, participând la răscoala din 1506, fapt ce i-a adus caracterizarea drept “tâlhar cunoscut în întregul regat al Transilvaniei”. A fost iertat pentru faptul că se remarcase drept un bun oştean în confruntările cu turcii. În 1513, Doja a ţinut la Buda o cuvântare în care a promis cruciaţilor scutirea de la dări astfel încât numărul oştenilor săi a ajuns la 40.000. Oastea adunată pentru cruciadă s-a transformat într-o oaste de răsculaţi pe teritoriul Ungariei şi Transilvaniei, sub conducerea acestuia.
Discursul lui Gheorghe Doja la Buda
„Multe nenorociri s-au abătut până acum asupra. Cauza a fost mai degrabă pasivitatea şi moliciunea voastră, decât puterea duşmanului. Dar acum s-au schimbat lucrurile. În sfârşit, s-a ivit prilejul să scuturaţi tirania nedreaptă a nobilimii şi să aveţi numai curaj să folosiţi acest prilej. În sfârşit, a sunat ceasul; puteţi să obţineţi ceea ce aţi râvnit totdeauna, puteţi să pedepsiţi pe cei ce au aruncat pe capul vostru toate nenorocirile”, ar fi spus Gheorghe Doja în discursul ţinut la Buda, în Ungaria de astăzi. Speriaţi, nobilii au cerut măsuri pentru dizolvarea taberei şi trimiterea celor adunaţi la casele lor, cerându-se lui Doja să nu mai primească pe nimeni în tabără şi să pună capăt „neorânduielilor” săvârşite de oamenii săi. Era însă prea târziu. Poruncile arhiepiscopului şi ale regelui nu mai produc nici un efect asupra mulţimilor. Cruciada s-a transformat într-o mare răscoală populară, iar Doja a devinit conducătorul acesteia. Încă din această fază, tabăra ţărănească era alcătuită din toate categoriile sociale asuprite, interesate în lupta antifeudală şi antibisericească: iobagi, ţărani săraci lipsiţi de mijloace de producţie, păstori, haiduci, orăşeni săraci, lucrători de la mine şi ocne, maghiari, români, slovaci, sârbi, ruteni şi alţii.
Scopurile răscoalei ţărăneşti
Gheorghe Doja le-a cerut ţăranilor să recucerească cu armele libertatea răpită de nobili, dacă doreau să-şi asigure un viitor mai bun. Faptul e confirmat de o scrisoare a regelui Vladislav, din 3 iulie 1514, adresată papei, în care acesta se plângea că ţăranii, ciurdarii şi păstorii s-au ridicat să scape de servitute, să dobândească libertatea şi să întroneze dreptatea. Răsculaţii se ridicau cu hotărâre împotriva bisericii catolice, cea mai mare stăpânitoare de moşii şi exploatatoare a ţăranilor. Ţinta atacurilor răsculaţilor erau moşiile şi castelele feudale în general, curţile episcopale cu predilecţie. În locul bisericii latifundiare, ei doreau o biserică săracă, guvernată după principiile creştinismului primitiv. Noua societate trebuia să se bazeze pe o unire a ţăranilor cu orăşenii.
Victoriile armatei lui Gheorghe Doja
Împotrivirea marii nobilimi faţă de decizia ţăranilor a a pleca în cruciadă a dus la marea răscoala ţărănească. Principala direcţie a răsculaţilor a fost Timişoara şi Cenadul, localităţile de reşedinţă ale episcopului Nicolae Csáki (Nicolaus de Csak), principalul adversar al înarmării ţăranilor. Pe timpul desfăşurării răscoalei s-au mai afirmat ca puternici adversari ai răsculaţilor voievodul transilvan Ioan Zapolya şi episcopul romano-catolic al Transilvaniei Várday Ferenc. Armatele ţărăneşti aflate sub conducerea lui Gheorghe Doja au fost la început victorioase la Cenad şi Nădlac, unde răsculaţii l-au prins pe episcopul Csáki şi l-au ucis.
Organizarea oastei ţărăneşti
Gheorghe Doja şi-a împărţit oastea în mai multe cete. Unele conduse de preoţi săraci sunt trimise spre sudul şi nordul regatului ungar pentru a-i răscula pe iobagi, păstori, lucrători în mine, sărăcimea târgurilor şi oraşelor, români, unguri, slovaci, ruteni şi sârbi. Ceata lui Doja a mers spre Transilvania. Doja spunea despre nobili: “De ce aceşti oameni să cheltuiască la un singur banchet cât ar trebui aproape unui sat întreg?” O căpetenie a răscoalei i-a îndemnat pe ţărani să-i prindă pe strângătorii de dări şi la nevoie să-i pedepsească cu moartea. Răsculaţii au desfiinţat vămile întâlnite în cale, i-au pedepsit pe vameşi, au distrus documentele în care se regăseau obligaţiile ţăranilor. Speriat, Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei a da oridne dure armatei sale: “Să fie prinşi şi arestaţi toţi cei ce se numesc cruciaţi, cei prinşi să fie decapitaţi, jupuiţi de vii, fripţi, ucişi şi nimiciţi în cele mai groaznice chinuri”. În ciuda măsurilor represive numărul răsculaţilor a crescut.
Bătălia pierdută la Timişoara
Armata nobilimii s-a regrupat şi s-a baricadat la Timişoara. Răsculaţii au încercat să cucerească şi această cetate, dar din cauza unei organizări slabe şi a trădării unei căpetenii, armata condusă de Gheorghe Doja a fost învinsă. Aceasta a fost una din cele mai mari bătălii pe care le-a purtat ţărănimea din Transilvania în decursul secolelor, pentru eliberarea din şerbie. În ciuda atacului îndrăzneţ condus de Doja, răsculaţii nu au reuşit să facă faţă călărimii nobiliare, mult mai numeroasa şi mai bine înarmată. Oastea ţărănimii a suferit o înfrângere totală, la 15 iulie 1514.
Cauzele înfrângerii armatei conduse de Gheorghe Doja
Cauzele înfrângerii răscoalei ţărăneşti sunt multiple. Printre acestea, trebuie socotită în primul rând compoziţia celor două tabere în luptă. Ţărănimea nu a putut realiza o unitate a forţelor sale pe o durată mai lungă, datorită compoziţiei eterogene a taberei ţărăneşti. Faţă de încercările elementelor celor mai înaintate de a realiza o organizare şi o conducere unitară, de a duce lupta până la capăt, masele ţărăneşti au manifestat tendinţa de a lupta cât mai aproape de casă, de a nu se îndepărta prea mult de gospodăriile lor. Forţele ţărăneşti erau împărţite în cete, luptând izolat unele de altele. Nici în momentul bătăliei decisive cu armatele nobiliare de la Timişoara, răsculaţii nu au reuşit să organizeze o unitate a tuturor forţelor, cu o conducere puternică. Nobilimea, dimpotrivă, uitând contradicţiile dintre diferitele ei pături, şi-a strâns rândurile sub o conducere organizată. În plus, pe când ţărănimea lupta, în majoritatea ei, cu mijloace rudimentare, cu unelte agricole transformate în arme, nobilimea dispunea de armament superior, arme albe şi arme de foc.
Supliciul lui Gheorghe Doja
Execuţia căpeteniilor a avut loc în 20 iulie 1514. Lui Doja i s-a spus că dacă a dorit să fie stăpân, iată, este poftit să îşi asume acest rol. Legat cu lanţuri înroşite în foc, Doja a fost urcat pe un tron de fier, de asemenea înroşit în foc. În mână i s-a pus un sceptru încins iar pe cap o coroană încinsă, făurită dintr-un fier de plug. “Dar el, cu o îndârjire demnă de admirat n-a scos nici un suspin, nici o lacrimă, nici un geamăt. El nu s-a îngrozit de o asemena moarte crâncenă”, ar fi spus un adversar al răsculaţilor. “Apoi îi fu lăsat sânge din arterele principale, iar fratele său trebui să-l bea”, Umanistul Ioan Sommer exclama plin de indignare: “Legenda barbară a lui Lycaon (rege din mitologia elenă care pentru a-l testa pe Zeus dacă este omniscient i-a oferit carne de om iar pentru a-l pedepsi Zeus l-a transformat în lup şi i-a ucis fii cu fulgere) trebuie să amuţească, atunci când creştinii gătesc o asemnea masă. Am ajuns la o culme pe care nu o vom depăşi dacă dăm trupuri vii de mâncare unor oameni împotriva voinţei lor”. Autorul se referea la faptul că părţi din trupul sfârtecat de cleştii călăului au fost date tovarăşilor săi înfometaţi, care au refuzat, preferând moartea în chinuri, traşi în ţeapă. Tăiat în patru, trupul lui Doja a fost expus la porţile oraşelor Buda, Pesta, Alba Iulia şi Oradea. Capul a fost trimis la Seghedin.
Urmările răscoalei
În octombrie 1514 a avut loc aşa-zisa ”Dietă sălbatică”, organizată în scopul răzbunării nobililor. Întreaga ţărănime a fost condamnată la deplină şi perpetuă iobăgie şi să rămână legată de glie, să muncească stăpânilor moşiilor o zi pe săptămână şi să le facă obligatoriu “daruri” din păsări şi diverse produse, să dea dijmă bisericii a noua parte din toate produsele, fixându-se totodată şi grelele dări către stat. S-a hotărât atunci pedeapsa cu moartea pentru toţi comandanţii răscoalei, pentru cei ce au ucis nobili sau au instigat la revoltă. Răscoala lui Gheorghe Doja a slăbit considerabil puterea maghiarilor astfel încât în 1526 prin lupta de la Mohacs, partea centrală a regatului ungar a devenit paşalâc turcesc. Situaţia grea a ţărănimii transilvănene s-a prelungit până după răscoala lui Horea Cloşca şi Crişan din 1784.
Rezistenţa de după răscoală
Ultimele încercări de rezistenţă din partea răsculaţilor au fost în părţile Bihorului. La Biharea, ţăranii au încercat să se apere construindu-şi întărituri din pământ, dar comandantul armatelor nobiliare, Paul Tomori, prin vicleşug şi făgăduieli mincinoase, a reuşit să fărâmiţeze forţele răsculate, să determine pe unii să părăsească lupta şi să plece acasă. Aproximativ 3.000 de ţărani şi-au găsit moartea în această ultimă mare bătălie. Laurenţiu Meszaros, căpetenie a răsculaţilor, a fost prins şi dus la Cluj, unde a fost tras în ţeapă, apoi corpul său a fost ars pe rug în piaţa oraşului. În primăvara anului 1515, nobilimea se temea totuşi de o reaprindere a răscoalei, de o nouă ridicare a ţărănimii şi de adunarea ei în jurul nucleelor ce scăpaseră încercuirii nobilimii. Pentru a putea preîntâmpina reizbucnirea răscoalei, Ioan Zapolya a luat măsuri de organizare a unei noi armate nobiliare. În unele părţi, cum ar fi Ţara Bârsei, răsculaţii nu erau înfrânţi cu totul nici în vara anului 1515, fiind nevoie de trimiterea unei armate feudale împotriva acestora.
