Tratatul de la San Francisco, între Japonia și o parte a Puterilor Aliate, a fost semnat oficial de 48 de țări la 8 septembrie 1951, la War Memorial Opera House din San Francisco, California și a intrat în vigoare la 28 aprilie 1952.
Scopul tratatului a fost de a pune capăt oficial celui de Al Doilea Război Mondial, de a pune capăt poziției Japoniei ca putere imperială și de a aloca despăgubiri civililor și foștilor prizonieri de război din țările aliate, care suferiseră din cauza crimelor de război comise de japonezi. Acest tratat a invocat Carta Organizației Națiunilor Unite și Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Împreună cu Tratatul de Securitate semnat în același an, tratatul de la San Francisco a marcat începutul „Sistemului San Francisco”, termen introdus de istoricul John W. Dower, care însumează efectele relației Japoniei cu Statele Unite și rolul său în arena internațională așa cum a fost trasat de aceste tratate.
Uniunea Sovietică a luat parte la conferința de la San Francisco, iar delegația sovietică a fost condusă de viceministrul de externe Andrei Gromîko. Încă de la începutul conferinței, Uniunea Sovietică și-a exprimat opoziția față de textul propus al tratatului pregătit de Statele Unite și de Regatul Unit. Delegația sovietică a făcut mai multe tentative procedurale nereușite de a tergiversa conferința. Obiecțiile URSS au fost detaliate într-o lungă declarație dată de Gromîko la 8 septembrie 1951. Declarația conținea mai multe afirmații și revendicări ale Uniunii Sovietice: că tratatul nu dă nicio garanție împotriva revenirii militarismului japonez; că China comunistă nu a fost invitată să participe deși a fost una dintre principalele victime ale agresiunii japoneze; că Uniunea Sovietică nu a fost consultată suficient la pregătirea tratatului; că tratatul face din Japonia bază militară americană și că atrage Japonia într-o coaliție militară îndreptată împotriva Uniunii Sovietice; că tratatul era în fapt un tratat de pace separat; că propunerea de tratat încalcă drepturile Chinei asupra Taiwanului și asupra altor insule; că mai multe insule japoneze au fost cedate prin tratat Statelor Unite, deși SUA nu aveau niciun drept legitim asupra lor; că tratatul încalcă acordul de la Ialta, nerecunoscând suveranitatea Uniunii Sovietice asupra Sahalinului de Sud și asupra Insulelor Kurile. Abia la 19 octombrie 1956, Japonia și URSS au semnat o Declarație Comună prin care au pus capăt războiului și au restabilit relațiile diplomatice.
Un jucător important în susținerea unei Japonii postbelice libere a fost delegația din Ceylon (astăzi, Sri Lanka). Deși mulți aveau rețineri în a permite existența unei Japonii libere capabile de acțiuni agresive și au insistat ca termenii capitulării să fie aplicați cu strictețe, ministrul de finanțe ceylonez J.R. Jayawardene a luat poziție în apărarea independenței Japoniei și a informat conferința că refuză să accepte plata despăgubirilor de război care ar leza economia japoneză. Motivația sa a fost că „noi în Ceylon am fost norocoși că nu am fost invadați, dar daunele cauzate de raidurile aeriene, prin staționarea de armate enorme de sub Comandamentul Asiei de Sud-Est, și prin recoltarea agresivă și distructivă a uneia dintre principalele noastre resurse, cauciucul, atunci când noi eram unicul producător de cauciuc natural pentru Aliați, ne dă dreptul să cerem ca aceste daune să fie reparate. Nu intenționăm însă să facem acest lucru deoarece noi credem în cuvintele Marelui Învățător al cărui mesaj a înnobilat viețile a nenumărate milioane de oameni în Asia, că «ura nu poate fi oprită de ură, ci doar de dragoste»”. El și-a încheiat discursul spunând: „acest tratat este în egală măsură mărinimos și drept cu un dușman învins. Întindem Japoniei mâna prieteniei și avem încredere că, odată cu închiderea acestui capitol din istoria omului, a cărui ultimă pagină o scriem astăzi, și cu începutul unuia nou, a cărui primă pagină o vom dicta mâine, poporul său și al nostru pot merge împreună să se bucure de demnitatea vieții omenești în pace și prosperitate”.
Discursul ministrului Jayewardene a fost primit cu ropote de aplauze. După aceea, ziarul New York Times a scris că „vocea Asiei, elocventă, melancolică și puternică, cu un pic de accent oxfordez a dominat conferința. Cel mai capabil orator asiatic al conferinței a fost ministrul de finanțe al Ceylonului J. R. Jayewardene”.
