Întregul an 1918 care avea să aducă împlinirea unui vis de generaţii – Marea Unire, a fost unul zbuciumat pentru istoria României.
Marea Unire rămâne un moment de referinţă în istoria neamului românesc, o faptă istorică ce aparţine cu precădere voinţei poporului, într-un elan călăuzit de oamenii politici ai vremii pentru împlinirea unui ţel, atins la Alba Iulia pe 1 decembrie 1918.
La fel ca toată Transilvania, Mediaşul a fost şi el parte în vâltoarea evenimentelor şi rămâne consemnat în istorie prin Adunarea Săsească din 8 ianuarie 1919, prin care saşii din Transilvania aderau oficial la Marea Unire.
Trebuie precizat faptul că Adunarea Săsească de la Mediaş, de la începutul anului 1919, a fost rodul unei perioade de negocieri şi discuţii, prin care conducătorii saşilor transilvăneni şi-au exprimat speranţa poporului lor că va putea să-şi păstreze şi să-şi consolideze identitatea naţională în noua patrie, că-şi va putea dezvolta liber cultura, că-şi va putea folosi nestânjenit limba maternă în viaţa publică.
Marea Unire avea de înfruntat noi provocări, printre care şi chestiuni legate de abordarea minorităţilor.
După discuţii şi negocieri, precum şi o întâlnire a reprezentanţilor saşilor cu Iuliu Maniu, în ziua de 2 ianuarie 1919, Consiliul Naţional German Săsesc (CNGS) a convocat o adunare lărgită a Comitetului Central Săsesc şi a CNGS pentru data de 8 ianuarie 1918, la Mediaş.
Potrivit datelor istorice, s-au întâlnit 138 de delegaţi, la care s-au adăugat şi câţiva medieşeni. „Au fost dezbateri aprinse, iar şedinţa a durat aproape opt ore. Au luat cuvântul mai multe persoane, printre care şi Rudolf Brandsch.
A fost chiar şi o contrapropunere la aceea de recunoaştere şi aderarea la Marea Unire, făcută de avocatul Friedrich Ipsen, din Mediaş. Acesta a propus ca adunarea să pronunţe fie rămânerea la Ungaria, fie o Transilvanie cantonală, după modelul Elveţiei.
În cele din urmă, textul declaraţiei saşilor de recunoaştere a Unirii a fost adoptat în unanimitate”, pe la ora 19, s-a terminat şedinţa şi a fost distribuit un manifest cu acea proclamaţie către poporul sas. După ore întregi de dezbateri, se hotărâse aderarea la Marea Unire.
Manifestul „Către poporul nostru“ a fost preluat şi tipărit de ziarul local „Mediascher Wochenblatt“, fiind distribuit participanţilor.
„Poporul săsesc din Transilvania se pronunţă, conform principiilor de autodeterminare, pentru unirea Transilvaniei cu România. Salută poporul român şi îl felicită pentru îndeplinirea idealurilor sale naţionale.
Poporul săsesc ia act nu numai de un proces istoric de importanţă mondială, ci şi de dreptul legitim al poporului român pentru unire şi formarea unui stat”, spunea proclamaţia de la Mediaş, care sublinia şi faptul că „pe deplin conştient poporul săsesc se consideră, de acum înainte, ca parte a statului român; el consideră pe fiii şi fiicele sale ca cetăţeni ai acestui stat”.
Aşa cum reiese din documente, în 10 ianuarie 1919, A. Schullerus, R. Brandsch, R. Schuller şi A. Polony au predat hotărârea adunării de la Mediaş preşedintelui Consiliului Dirigent al Transilvaniei, iar Iuliu Maniu le-a dat din nou asigurări că drepturile saşilor vor fi apărate şi respectate.
„Aceeaşi delegaţie săsească, la care s-au adăugat H.O. Roth, E. Filtsch şi L. Jekeli, a prezentat guvernului din Bucureşti şi regelui Ferdinand, în 29-30 ianuarie 1919, pergamentul cu textul aderării saşilor la Unire. Hotărârea adunării de la Mediaş a avut un amplu ecou pozitiv în opinia publică românească şi a fost semnalată chiar în alte ţări“.
Numele aşezării a pătruns astfel, încă o dată, în cărţile de istorie, fiind invocat în legătură cu istoria oraşului, a saşilor, a Transilvaniei şi a României întregi. Mai mult, fără a exagera, putem aprecia că momentul Mediaş – 8 ianuarie 1919 face parte din frământările politice produse în sud-estul Europei după dezagregarea Imperiului Austro-Ungar”.
,,Comitetul central sãsesc sporit împreunã cu sfatul german-sãsesc pentru Transilvania , ca reprezentanţe chemate ale poporului ardelean sãrac a votat în Mediaş la 8 Ianuarie 1919 cu unanimitate urmãtoarea hotãrâre :
Evenimentele mondiale au creat fapte nouã pentru teritoriul , în care poporul Saşilor ardeleni şi-a întemeiat înainte cu aproape 800 de ani cãminul sãu . Regele Ferdinand al României şi-a declarat şi inaugurat stãpânirea asupra acestui teritoriu prin decretul sãu de la 27 Decemvrie 1918.
Iar poporul cel mai numeros al Transilvaniei şi al pãrţilor limitrofe din Ungaria a declarat în adunarea naţionalã de la Alba – Iulia alipirea sa la România. Prin unire cu România a Transilvaniei şi a ţinuturilor ungurene locuite de Români s-a creat un teritoriu compact, unitatea cãruia se întemeiazã pe relaţiunile lui etnice.
În vederea acestor fapte şi în convingerea cã aici s-a îndeplinit un proces de istorie universalã, poporul sãsesc din Transilvania, aşezându-se pe tãrâmul dreptului de autodeterminare a popoarelor, decide alipirea sa la Regatul României şi trimite poporului român salutul sãu frãţesc împreunã cu urãri cordiale la îndeplinirea idealurilor sale naţionale.
Poporul sãsesc din Transilvania ţine prin aceasta seamã nu numai de evoluţia istoriei universale, ci şi de dreptul natural al poporului român la evoluţia statului sãu naţional unitar şi exprimã aşteptarea plinã de încredere , cã poporul şi statul român , cãruia poporul sãsesc îl pune la dispoziţie tradiţionala sa hãrnicie, va fi condus faţã de el totdeauna de sentimente nobile şi echitabile.
Poporul sãsesc, care a avut secole de-a rândul autonomie administrativã şi constituţionalã, care i s-a luat în mod nedrept (de cãtre statul ungar) împotriva asigurãrilor solemne şi legale, aşteaptã mai departe , sã nu i se facã niciodatã cu neputinţã a se afirma şi dezvolta în viitor ca unitate naţionalã şi politicã conştientã de originea sa, în presupunerea, cã noul stat îi va oferi bucuros tot ceea ce va considera ca condiţie de trai pentru el.
O chezãşie pentru aceasta vede în hotãrârile adunãrii naţionale româneşti de la Alba-Iulia, în cari se spune cã fiecare popor se va conduce, instrui, administra şi judeca în propria sa limbã şi guvernare, cari asigurã autonomie pentru bisericã şi şcoalã şi în general o consideraţiune dreaptã şi binevoitoare a tuturor drepturilor şi libertãţilor naţionale, politice, economice şi culturale ale poporului întreg , deci şi ale poporului nostru .
Poporul sãsesc se alãturã la hotãrârea adunãrii naţionale din Alba-Iulia, prin care se cere, sã asigure congresul de pace, dreptate şi libertate pentru naţiunile mari şi mici, vãzând în aceasta o chezãşie durabilã a pãcii între popoare.
Sperã cã şi ceilalţi Germani din noul stat vor proceda la fel şI exprimã dorinţa, ca drepturile ce se cuvin Saşilor, sã fie acordate şi celorlalţi Germani şi ca unitatea etnicã a tuturor Germanilor din noul stat sã fie recunoscutã.
În conştiinţa deplinã a importanţei acestei hotãrâri poporul sãsesc se considerã de azi înainte ca membri al statului român , iar fiii şi fiicele sale ca cetãţeni ai acestui stat. Roagã pe Dumnezeu, ca pasul acesta plin de rãspunderi, pe care s-a simţit obligat a-l face, sã-l îndrepte spre bine şi sã-l însoţeascã cu binecuvântarea sa.
Mediaş, 8 Ianuarie 1919, Adunarea Naţionalã Sãseascã.”
Naţionalităţile conlocuitoare din Basarabia, Bucovina şi Transilvania şi-au exprimat adeziunea la marile acte istorice ale Unirii acestor provincii cu România în cursul anului 1918, în primul rînd ca urmare a faptului că programele partidelor politice ale românilor, societăţilor cultural-patriotice, care militau pentru Unire, discursurile, studiile şi articolele fruntaşilor naţiunii române, au relevat, în mod expres, fără reticenţă, faptul că, după făurirea statului naţional unitar român, va fi promovată o politică autentic democratică în problema minorităţilor, se va asigura egalitatea deplină în drepturi tuturor cetăţenilor României, fără niciun fel de discriminări sau privilegii, vor fi create condiţiile necesare pentru afirmarea identităţii etnice.
O influenţă decisivă asupra atitudinii minorităţilor naţionale faţă de Marea Unire din anul 1918 au exercitat-o Hotărîrile adoptate la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, de către exponenţii naţiunii române, documente de excepţională valoare istorică, care, în ansamblul drepturilor şi libertăţilor proclamate, menţionau expres principiile care vor sta la baza relaţiilor interetnice din România Mare.
Declaraţia de Unire de la Alba Iulia, decretînd „Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare”, precum şi faptul că „fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sînul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc” a oferit o mare şansă minorităţilor naţionale şi a determinat poziţia lor în favoarea Unirii Transilvaniei cu România.
În virtutea acestor proiecte de edificare a statului naţional unitar român şi a garanţiilor conferite, germanii, cu diversele lor ramuri, maghiarii, evreii, polonezii, slovacii, armenii, rutenii, secuii au subscris, prin declaraţii publice, la hotărîrile de unire ale românilor.
După ce Conferinţa de Pace de la Paris a decis, la 27 iunie 1919, ca Banatul să fie împărţit între România şi Iugoslavia, ceea ce încălca Tratatul dintre România şi Antantă, din august 1916, prin care se prevedea ca întreg Banatul să aparţină României, la 8 iunie 1919, s-a întrunit Conferinţa Întregii Populaţii Germane din România , care a afirmat dorinţa germanilor de a fi „cetăţeni credincioşi noului stat român”.
Partidul Naţional Democrat Maghiar, în Programul său adoptat în anul 1919, menţiona expres următoarele:
„Noi sîntem cu totul pe baza programului formulat la Alba Iulia, a cărui realizare o pretindem”. Deci, este vorba de o recunoaştere a Marii Uniri, precum şi a necesităţii respectării şi aplicării hotărîrilor programelor sale, inclusiv în problema naţională, atît de către statul român, cît şi de către maghiarii din România, în numele cărora se adresa PNDM.
O poziţie de sine stătătoare, favorabilă Unirii Transilvaniei cu România, au adoptat şi secuii. La începutul anului 1920, baronul Janos Fay, deputat din partea secuilor, a făcut următoarea declaraţie în Parlamentul României.
„Secuii, avînd nădejde că interesele lor viitoare vor fi ocrotite în sînul noului stat, au primit cu încredere şi linişte Unirea Transilvaniei cu România”.
Evreii nu s-au ţinut nici ei la o parte de aceste declaraţii politice, de adeziune la o convieţuire demnă şi paşnică în cadrul statului naţional unitar român.
Într-un Memoriu adresat de guvernul român Conferinţei de Pace de la Paris, în martie 1920, în legătură cu problema minorităţilor, se arată că, chiar unele „minorităţi naţionale care rămîn în afara frontierelor române, stabilite de comisiile teritoriale, ca slovacii din Bekescsaba şi rutenii din Maramureş, au cerut şi continuă să ceară unirea lor cu statul român.
Slovacii au decis-o în Adunarea lor naţională de la Csaba, la 13 iunie 1919, printr-un act prezentat Conferinţei de Pace, la 2 septembrie 1919, prin intermediul d-lui Beneş, ministrul Afacerilor Externe al Republicii Cehoslovace; rutenii, la rîndul lor, şi-au afirmat voinţa de unire, trimiţîndu-şi reprezentanţii naţionali în camerele constituante ale României Mari”.
Într-un document diplomatic românesc, adresat Conferinţei de Pace de la Paris, se arată că în pofida „celor ce afirmă delegaţia ungară în memoriile ei, anume că aceste populaţii (minorităţile naţionale) nu vor recunoaşte şi nu vor accepta niciodată unirea lor cu România, se poate constata că însele populaţiile maghiară şi secuiască din noile teritorii româneşti au acceptat unirea, aderînd la noua ordine politică, creată prin decizia Conferinţei.
Căci, reprezentanţii secuilor şi maghiarilor, după ce au obţinut mandat de la conaţionalii lor, s-au prezentat din proprie voinţă la alegerile pentru Adunarea Constituantă a noii Românii şi, fiind aleşi, participă în prezent la lucrările acestei Adunări”.
