Problematica minorităţilor naţionale nu este ceva nou, de ieri – de azi, pentru locuitorii a ceea ce se numeşte acum România; pe cuprinsul României actuale s-au succedat, de-a lungul vremilor, mai multe entităţi statale, fiecare cu problemele ei, în funcţie de dezvoltările istorice. De pildă, în Moldova lui Ștefan cel Mare una era „chestiunea evreiască”, şi alta era aceeaşi „chestiune” în Transilvania sau în Maramureş în secolul al XVIII-lea; tot astfel, pe teritoriul actual al Dobrogei româneşti, până spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, etnicii români se aflau în minoritate în cadrul a ceea ce se numea atunci Imperiul Otoman ş.a.m.d.
În genere însă, într-o zonă geopolitică dominată social şi economic de obştea sătească, de mediul rural şi de agricultură de subzistenţă, raportarea la „celălalt”, la „diferit” a fost una îndeosebi adversială, şi numai în cazuri excepţionale doar una „prudentă”; într-o lume rurală ce trăia realmente la limita subzistenţei, orice diferenţiere, orice ar fi putut să apară drept nepotrivit, putea fi ceva care ameninţa coeziunea micii comunităţi, cu alte cuvinte însăşi existenţa fizică a respectivei comunităţi. De aici, şi accentul pus, în paremiologia populară, pe respingerea a ceea ce era diferit (e.g.: „omul cu părul roşu”, care nu este altul decît evreul, era, prin definiţie, ceva rău – ca şi spînul, necredinciosul, sectantul, homosexualul etc.). Aceeaşi istorie este împărtăşită şi de alte ţări din regiune, cu aceleaşi efecte asupra relaţiei dintre majoritate şi minorităţi (cf. Serbia, Albania, Bulgaria, Slovacia, Ucraina etc.).
Situaţia de după Unirea Principatelor (1859), în ceea ce priveşte problematica minorităţilor se rezuma la, pe de o parte, chestiunea evreilor, iar pe de altă parte la cea a integrării ţiganilor proaspăt „sloboziţi” în marea societate predominant ţărănească a epocii. Deoarece etnicii români au fost eliberaţi de povara şerbiei/rumâniei/iobăgiei/veciniei cam în acelaşi timp (dar după ce „robilor ţigani” li se acordase slobozirea şi împroprietărirea cu pămînt agricol), din punct de vedere teoretic, ideologic şi practic nu a existat o „problemă ţigănească”, nici în Transilvania şi Banat (unde reformele avuseseră loc încă din secolul al XVIII-lea, din timpul domniilor împăraţilor Maria Teresia şi Iosif al II-lea), nici în Principatele Unite. Atît slobozirea robilor ţigani, cît şi desfiinţarea şerbiei au fost făcute cu împroprietărirea celor proaspăt eliberaţi cu pămînt, dar numai loturi de subzistentă. Cu totul altă problemă s-a vădit a fi chestiunea legată de statutul evreilor din Principatele Unite, mai precis a luat naştere de atunci un antisemitism sui generis, antisemitism de tip „eminescian”, datorat venirii destulor evrei din Galiţia (jumătate, aflată sub stăpînire ţaristă, cu tot ce însemna aceasta, inclusiv pogromuri, cazaci etc.) în sate şi oraşe din Moldova; tipic pentru românii de atunci este Mihail Kogălniceanu, erou pentru romi, în legătură cu „dezrobirea ţiganilor”, dar antisemit feroce, chiar şi după Congresul de la Berlin, din 1878, în ceea ce priveşte „împămîntenirea” evreilor. Antisemiţi – ce vor fi revendicaţi drept „precursori” de către legionari – au mai fost şi personalităţi culturale precum B.P.Hasdeu sau Vasile Conta.
În Transilvania, din secolul al XVIII-lea, evreii se puteau stabili doar în oraşul Alba Iulia, iar armenii, doar la Gherla; în afara voievodatului transilvănean însă, pînă şi evreii aveau libertatea de a cumpăra pămînt şi de a se îndeletnici cu ocupaţiuni agricole sau/şi pastorale. Este bine-cunoscut cazul stînelor(de oi) evreieşti din Maramureş; într-aceeaşi regiune, există mai multe cimitire evreieşti săteşti, mărturie a unei vieţi minoritare ce s-a putut desfăşura în voie timp de mai multe sute de ani.
Congresul de la Berlin (1878) a decis încorporarea Dobrogei în cadrul Principatelor Unite (o entitate statală cu numele de „România” va apărea abia în 1881, iar Regatul României este o creaţie din anul 1883); acest teritoriu – fost al Imperiului Otoman – avea doar o minoritate etnică românească. În cîţiva ani, a avut loc o vastă operaţiune de „românizare” a Dobrogei, pe de o parte prin împroprietărirea unor etnici mai mult sau mai puţin români, unii dintre ei aduşi de prin Peninsula Balcanică, iar pe de altă parte prin expedierea etnicilor turci, mai mult sau mai puţin benevolă, în Turcia europeană sau/şi asiatică. Desigur, această „purificare etnică” nu l-a împiedicat pe regele Carol I să inaugureze, cu oarece fast, în 1910, marea moschee de la Constanţa, moschee ridicată din banii statului român şi din donaţiile musulmanilor dobrogeni.
Al doilea război balcanic (încheiat prin pacea de la Bucureşti, din 1913), a dus la încorporarea Cadrilaterului (Dobrogea de Sud, numită de către unii „Dobrogea Nouă”) în România, ceea ce a otrăvit în mod inutil, vreme de mai multe decenii, relaţiile cu Bulgaria, o ţară cu care, în mod normal, nu am fi avut niciodată ceva de împărţit. Și aici, „raţiunea” (căreia a putut să-i cadă victimă însuşi Titu Maiorescu, primul ministru conservator) a fost acordarea de patrie unor etnici români din Peninsula Balcanică (numiţi fie armîni, fie aromâni, fie machedoni ş.a.m.d.).
Primul război mondial a complicat enorm ecuaţia etnică în România – Ardealul, Crişana, Maramureşul, Banatul, Dobrogea (cu Cadrilater cu tot), dar si Basarabia sau Bucovina; foştii stăpîni din Ardeal (ungurii) au devenit, aproape peste noapte, supuşi ai dispreţuiţilor vlahi. În orice caz, după război, procentual, 28,5% din populaţia ţării era alcătuită din persoane aparţinînd feluritelor minorităţi naţionale, ceea ce înseamnă că, teoretic, România Mare era un stat multietnic.
Rezoluţia Adunării naţionale de la Alba Iulia (18 Noembrie – 1 Decembrie 1918) a proclamat „deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie, prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în Corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.”
Evident, această promisiune a rămas doar încă o promisiune neîmplinită, în condiţiile în care diversele naţionalisme se vor dezvolta „excesiv” în întreaga perioadă interbelică.
Constituţia din Martie 1923 menţionează, la art. 7: „Toţi românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, sunt egali înaintea legii şi datori a contribui fără deosebire la dările şi sarcinile publice.” Evident, asemenea menţiuni scrise erau în realitate contrazise de fel de fel de legi şi reglementări, prin care unele minorităţi (dar în special cea maghiară) erau „convinse” să părăseacă de jure teritoriul României Mari, să „opteze” pentru o soluţie favorabilă politicienilor majorităţii.
Partidul Comunist din România, secţie a Internaţionalei Comuniste, a „adoptat” la cel de-al IV-lea congres al său, ţinut la Harkov în Iunie 1928, o Rezoluţie în problema naţională, unde se precizează că „PC din România enunţă următoarea lozincă fundamentală în chestia naţională: Autodeterminarea tuturor naţionalităţilor până la despărţire. Partidul nostru trebuie să adauge la această lozincă fundamentală cerinţele locale provinciilor, specifice în chestia naţională.” Desigur, acest partid era doar unul marginal în cadrul spectrului politic românesc, însă dependenţa lui de Uniunea Sovietică îi dădea o greutate mult peste numărul de membri pe care îi va fi avut înainte de 23 August 1944, lucru dovedit pe deplin în anii şi deceniile de după 23 August 1944.
Am convingerea că despre o clarificare a situaţiei tuturor minorităţilor naţionale din România interbelică se va putea vorbi numai atunci cînd se vor putea publica colecţiile de documente referitoare şi la minoritatea germană (saşii şi şvabii) din ţara noastră; pînă atunci, orice cercetare poate fi socotită ca reprezentînd doar o încercare de a promova, pe lîngă eventualul adevăr istoric, şi niscaiva actuale interese corporatiste. În definitiv, de publicat s-au publicat doar documente privindu-i pe maghiari, romi, evrei, armeni etc., dar niciodată, documente privindu-i pe germanii dintre cele două războaie mondiale, şi anume documentele cu adevărat „sensibile”.
Cîteva vorbe despre organizaţiile reprezentîndu-i pe romi: în anul 1933 vor fi înfiinţate două asemenea organizaţii, ce vor deveni repede concurente: este vorba despre (a) Asociaţia Generală a Ţiganilor din România (AGŢR), condusă de C.I. Popp Șerboianu şi de (b) Uniunea Generală a Romilor din România (UGRR), condusă de Gh. A. Lăzărescu-Lăzurică; la fel ca şi suratele lor de după 1989, cele două organizaţii, cu ferocitate, se combăteau reciproc pentru a intra în graţiile guvernanţilor zilei; de pildă, la începutul anului 1933, Lăzurică îi îndemna pe romi să voteze cu Partidul Naţional Agrar (al lui Octavian Goga), pentru ca peste cîteva luni, în Decembrie 1933, să le recomande romilor să voteze Partidul Naţional Liberal (şi pe prim-ministrul I.G. Duca). Ca şi acum, exista pe atunci o mare dorinţă a unor auto-proclamaţi reprezentanţi ai romilor de a se alinia unor mişcări politico-sociale ce păreau a putea deveni majoritare (Lăzurică, la primul congres al UGRR, din 8 Octombrie 1933, a beneficiat şi de sprijinul Gărzii de Fier, care i-ar fi asigurat, la congres, prezenţa a 20 de legionari – spre a nu mai pomeni aici şi faptul că printre membrii de onoare ai UGRR se prenumărau persoane precum Corneliu Zelea-Codreanu, Nae Ionescu sau Pamfil Seicaru).
Aşa cum, dupa anul 2000, Asociaţia Partida Romilor s-a auto-intitulat „Partida Romilor Social-Democrată”, iar în vremea guvernării PSD a semnat un acord de parteneriat cu premierul Adrian Năstase, şi primele organizaţii ale romilor au căutat să-şi atingă interesele corporatiste (de pildă, interzicerea orchestrelor străine în restaurantele din România) prin apropieri şi alianţe cu oricine era sau/şi venea la putere. Măsuri guvernamentale împotriva romilor din ţara noastră nu au fost luate pe o bază rasială, aşa cum vor fi fost cele luate împotriva evreilor, cu începere din 1938, de către guvernarea Goga-Cuza, ci, mai degrabă, pe o anumită bază socială („infracţională”, „sanitară” etc.); de pildă, primele măsuri împotriva unor romi sunt cele luate la 22 Decembrie 1939 de luate către guvernul Tătărescu, dar numai cu referire la „ţiganii nomazi”: se interzicea „vagabondajul”, iar nomazii erau supuşi unui control sanitar obligatoriu, precum si deparazitării şi dezinfecţiei (inclusiv tăierea părului lung şi a bărbilor).
La 20 Noembrie 1940, statul naţional-legionar va emite un decret-lege prin care Grupului Etnic German din România i se acorda o largă autonomie în domenii precum învăţământul, presa sau biserica. Mai mult încă, la 12 Mai 1943 a fost semnata Convenţia dintre guvernul Reich-ului German şi Statul Român privitoare la înrolarea în unităţile SS ale armatei germane (aşa-numitele trupe Waffen-SS) a cetăţenilor români de origine etnică germană; circa 50 de mii de asemenea etnici germani din România au continuat să lupte de partea Reich-ului nazist şi dupa 23 August 1944 (aşadar, de partea devenită inamică armatei române).
Nu doar cel de-al Doilea Război mondial a reprezentat o traumă majoră în ceea ce priveşte problematica minorităţilor naţionale din România, dar şi evenimentele legate de pierderea cetăţeniei româneşti de către o bună parte a evreilor „împământeniţi” după Primul Război mondial – pierdere a cetăţeniei ce a început încă din Ianuarie-Februarie 1938, din vremea guvernului Goga-Cuza, politică ce va fi continuată în vremea conducerii guvernului de către Patriarhul Miron Cristea, spre a nu mai pomeni aici despre statul naţional-legionar sau despre guvernarea lui Ion Antonescu …
La ora actuală, politica lui Ion Antonescu faţă de evrei (pe de o parte, faţă de cei din Vechiul Regat, Banat şi Sudul Transilvaniei, iar pe de altă parte, faţă de cei din Bucovina şi Basarabia) este bine documentată; la fel şi politica sa faţă de romii deportaţi în Transnistria, chiar dacă în legătură cu aceştia din urmă mai subzistă anumite ambiguităţi, în bună măsură întreţinute de către anumiţi activişti radicali, care cred (în mod eronat) că numai culpabilizarea colectivă a majoritarilor va conduce la politici publice favorabile acestei minorităţi etnice altminteri profund nepopulare în România şi în toată Europa.
Cîteva amănunte privind deportările unor categorii de romi în Transnistria, aşa cum rezultă din documentele publicate pînă în prezent: în Mai 1942, în plină beţie a victoriei în „războiului sfînt împotriva bolşevismului”, Ion Antonescu decide, sub pretextul furturilor şi a altor acte considerate drept antisociale, deportarea a două categorii de romi: (a) nomazii şi (b) cei „periculoşi”, adică romii care aveau cel puţin trei condamnări – în treacăt fie spus, acest din urmă criteriu va fi reluat, într-un cu totul alt context, de legea penala a statului California, în timpul guvernatorului Ronald Reagan … Deportarea nomazilor s-a încheiat la 15 August 1942, iar romii (în număr de circa 11500 de oameni) au avut voie să-şi care cu căruţele proprii câte bagaje au vrut; de asemenea, acesti romi au putut să-şi păstreze aurul, banii şi bijuteriile, ceea ce se va dovedi de mare folos pentru supravieţuirea peste iarna dintre anii 1942-1943. Dimpotrivă, cei aproximativ de 12500 de romi „periculoşi” au avut voie să-şi ia cu ei doar ceea ce, eufemistic, era numit „bagaj personal”, iar deportarea s-a încheiat în Octombrie 1942. România fiind România şi pe parcursul celui de-al doilea Război Mondial, şi deoarece propaganda oficială a ştiut să prezinte deportările drept ceva foarte dezirabil (unul dintre sloganele curente în epocă era: „La Transnistria frumoasă, să vă dăm pământ şi casă.”), s-a ajuns ca unii romi să dea şi unele sume de bani autorităţilor locale pentru a fi trecuţi pe listele de deportare; şpagă pentru deportare … În condiţiile cumplitei ierni răsăritene (să nu uităm: în paralel, aveau loc ultimele zvîrcoliri ale trupelor germane, române, ungare şi italiene prinse în capcana de la Stalingrad), rata mortalităţii printre romii deportaţi a fost foarte ridicată, îndeosebi printre aceia care nu au putut sa dea aur sau bijuterii pentru hrană şi/sau lemne de foc. Treptat, unii romi au reuşit să se întoarcă, prin felurite modalităţi, în România propriu-zisă. În orice caz, încă din vara anului 1943 s-a recunoscut oficial că deportarea celor două categorii de romi a fost un eşec.
Intrarea României în sfera de dominaţie a Uniunii Sovietice a avut, din punctul de vedere al politicilor faţă de minorităţile naţionale, şi mai multe elemente ce se cuvin a fi salutate, în calitate de garanţii legale şi practice referitoare la exercitarea anumitor drepturi minoritare, în special pentru maghiari şi pentru evrei (dimpotrivă, etnicii germani vor avea de suferit discriminări importante, cel puţin pînă după moartea lui I.V. Stalin; mai apoi, germanii din România, la fel ca şi evreii de aici, au putut profita de scoaterea lor la „vînzare” (către RFG sau Israel), modalitate prin care statul comunist a obţinut nu numai însemnate sume de bani, dar şi legaturi politice şi economice privilegiate cu cele doua ţări menţionate.
Decretul Ministerului Naţionalităţilor Minoritare nr. 309 din 6 Februerie 1945 (devenit Legea nr. 86 pentru Statutul Naţionalităţilor Minoritare), publicat în „Monitorul oficial” nr. 30 din 7 Februarie 1945, a fost semnat de Regele Mihai I (dar şi de către miniştrii Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ștefan Voitec, Nicolae Rădescu şi Gheorghe Popp). La art. 2, stă scris: „Se interzice cercetarea originei etnice a cetăţenilor români, în vederea stabilirii situaţiunii lor juridice.” Iar art. 5 este foarte clar în ceea ce priveşte auto-identificarea: „Fiecare cetăţean român este singurul îndreptăţit a-şi stabili limba maternă sau naţionalitatea sa. Orice amestec din partea oricărei autorităţi în această privinţă este interzisă, organele oficiale fiind obligate a accepta indicaţia cetăţeanului respectiv.” Asemenea reglementări sînt şi acum actuale, fiind pe deplin consistente cu standardele Uniunii Europene în domeniu.
Înfiinţarea unui fel de minister14 al „naţionalităţilor minoritare”, aşa cum era pe atunci denumirea oficială a minorităţilor naţionale din ţara noastră, a reprezentat în epocă o importantă cucerire, care însă nu va mai fi repetată decît în Februarie 1997 prin înfiinţarea unui Departament pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale, departament aşezat în interiorul Secretariatului General al Guvernului şi condus de un ministru-delegat (reprezentînd UDMR), membru al Cabinetului.
Comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, ministru al Justiţiei în guvernul Petru Groza, a susţinut la Cluj, la data de 11 iunie 1946, un discurs îndreptat împotriva încercărilor Guvernului de la Budapesta de a redobîndi Ardealul, prin Tratatul de Pace (ce va fi finalizat, cu România, abia în Februarie 1947); Pătrăşcanu sintetizează astfel cererile Budapestei, precum şi răspunsul Bucureştilor: „Se cer de la România mii de km pătraţi, se cere trasarea graniţelor în apropiere de Cluj, se cere României un statut de autonomie pentru secuime, cu alte cuvinte din nou sfârtecarea hotarelor de vest ale ţării şi – de ce să nu o spunem? – un amestec direct în treburile noastre interne.(…) Noi ne ridicăm în adevăr cu tărie împotriva oricărei deplasări a graniţelor noastre. O spun aceasta în numele guvernului, o spun aceasta în numele Comitetului Central al Partidului Comunist.(…) Am creat o stare de egalitate cu naţiunile conlocuitoare, fără să ignorăm nici un moment că, totuşi poporul român, poporul care formează baza statului nostru, are rolul de conducător şi determinant în evoluţia statului nostru.”
Spre deosebire de alte ţări, precum Ungaria, Cehoslovacia, Polonia sau Iugoslavia, în România de după cel de-al doilea război mondial nu au existat strămutări masive de populaţie minoritară, cu excepţia celei germane (atât saşii transilvăneni, cât şi şvabii bănăţeni); în România (dar şi în alte ţări central şi est-europene, germanii – cetăţeni ai României – au avut un statut special, beneficiind de drepturi colective, prin intermediul Grupului Etnic German, ceea ce s-a întors în mod spectaculos în defavoarea lor după pierderea războiului de către Germania hitleristă. În definitiv, la reuniunea celor „trei mari” (Stalin, Truman şi Churchill/Attlee) de la Postdam, din vara anului 1945, se căzuse în mod unanim de acord asupra expulzării germanilor din Europa de Răsărit.
