Prima menţiune cunoscută referitoare la Adunarea Ţării din Moldova, convocarea ei fiind legată de decizia lui Alexandru cel Bun să acorde fostei sale soţii, lituanianca Rimgailla, tîrgul Siret şi alte bunuri. Adunările Ţării (din sec. XVII se mai utiliza şi termenul „Sfatul de Obşte”) erau formate din boieri, clerul înalt şi curteni şi se întruneau atunci cînd se luau decizii importante pentru ţară (alegerea domnilor şi abdicarea acestora, declaraţii de război şi încheierea păcii, trimitirea de solii importante, judecarea unor cauze de mare importanţă, stabilirea obligaţiilor populaţiei faţă de stat etc.). Adunarea Ţării, convocată de domn, reprezenta un organ consultativ, eventual de confirmare a unor hotărîri domneşti, şi era condusă de Sfatul Domnesc.
Domnia lui Alexandru cel Bun. Întronarea lui Alexandru cel Bun pune capăt crizei politice, care a izbucnit în Moldova la sfîrşitul sec. XIV şi inaugurează o perioadă de stabilitate politică şi prosperitate economică. A continuat organizarea instituţională a Ţării Moldovei în plan administrativ, juridic, militar şi religios (în anii 1420-1429 este fondată mănăstireaVişnevăţ, ulterior Căpriana), a fost defnitivată organizarea administrativ-teritorială a ţării, s-a fortifcat sistemul de apărare a principatului, alcătuit din mai multe cetăţi (Suceava, Neamţ, Hotin, Chilia, Cetatea Albă). În plan extern, Alexandru cel Bun a promovat o politică abilă de echilibru între Polonia şi Ungaria, asigurînd Moldovei o îndelungată perioadă de pace, integritatea ei teritorială şi afirmarea ţării în regiunile de Sud-Est şi Centrală ale Europei. În 1420 a respins primele atacuri ale otomanilor asupra Moldovei.
Despre atribuţiile acestui institut obştesc puţin ce ştim din documente. Izvoarele narative ne oferă mai multe informaţii. De acum în veacul al XV-lea Adunarea ţării în Moldova este menţionată ca un organ norodnic, convocat numai în momentele cruciale, de însemnătate covîrşitoare pentru destinele Statului Moldovenesc.
După marea şi îndelungata cumpănă prin care a trecut Moldova după moartea lui Alexandru cel Bun (1432), la 14 Aprilie 1457 mitropolitul Moldovei l-a uns, iar „toată ţara adunată” („Letopiseţul de la Putna”) l-a aclamat şi l-au blagoslovit pe Ştefan al III-lea.
În Moldova a existat regimul politic diarhial a lui Iliaş şi Ştefan. Moldova a fost divizată în Ţara de Sus şi Ţara de Jos, fiecare cu cancelaria şi Sfatul domnesc proprii. Confruntările politico-dinastiale interne au diminuat capacitatea ţării de a rezista în faţa presiunii otomane.
Episcopul de Roman Macarie consemnează în „Cronica” sa (1504-1551), că după turcirea şi plecarea din ţară a lui Iliaş (Rareş), „îndată s-a adunat împreună norodul”, cu episcopii şi cei ce se aflau în fruntea dregătoriilor şi cu căpeteniile oştilor şi tot Sfatul domnesc şi au dat schiptrul lui Ştefan…” (Ştefan Rareş, 1551-1552). „Cronica lui Azarie (1551-1574) relatează: „s-a adunat tot norodul” şi căpeteniile oştilor împreună cu episcopii şi boierii şi tot sfatul şi au ridicat pe Alexandru (Alexandru Lăpuşneanu) la demnitatea domniei, la Hîrlău, în palatul domnesc”. Tradiția Marii Adunări a Țării a fost reluată la finele secolului XX, cînd au fost rezolvate problemele fundamentale și restabilită independența țării.
