Prin reforma agrară din martie 1945 au fost expropriate proprietăţile mai mari de 50 de hectare, fiind împroprietărite peste 900.000 de familii de ţărani.
Imediat după înlăturarea de la putere a guvernului condus de generalul Nicolae Rădescu, ultimul prim-ministru democrat înainte de instalarea regimului comunist, au început demersurile pentru legiferarea reformei agrare pe care comuniştii deja o pregătiseră. La 12 martie 1945, proiectul a fost depus la Preşedinţia Consiliului de Miniştri.
Primii vizaţi care urmau să fie expropriaţi erau etnicii germani, care ajunseseră să fie desconsideraţi de în contextul războiului antinazist. Reforma îi mai avea în vizor pe cei consideraţi criminali de război şi pe proprietarii unor domenii mai mari de 50 ha. În plus, marii proprietari au fost deposedaţi şi de utilajele şi maşinile lor agricole, dar li animalele de tracţiune. Comuniştii doreau, prin această reformă, să-şi atragă susţinerea ţărănimii.
Principalele măsuri aplicate prin Reforma agrară din 1945:
Art. 3. — În scopul înfăptuirii reformei agrare, trec asupra Statului pentru a fi împărţite plugarilor îndreptăţiţi la împroprietărire şi pentru a constitui rezervele prevăzute la art. 2, pct. c şi d, următoarele bunuri agricole cu inventarul viu şi mort afectat lor:
a) pământurile şi proprietăţile agrare de orice fel aparţinând cetă]enilor germani şi cetăţenilor români, persoane fizice sau juridice, de naşionalitate (origine etnică) germană, care au colaborat cu Germania hitleristă;
b) pământurile şi alte proprietăţi agricole ale criminalilor de război şi ale celor vinovaţi de dezastrul ţării;
c) pământurile celor care s-au refugiat în ţările cu care România este în stare de război, ori s-au refugiat în străinătate după data de 23 august 1944;
d) terenurile şi toate bunurile agricole ale absenteiştilor;
e) terenurile acelor care în ultimii şapte ani consecutivi nu şi-au cultivat pământurile în regie proprie, cu excepţia loturilor până la 10 ha;
f) bunurile agricole de orice fel ale cetăţenilor români care s-au înscris voluntar pentru a lupta împotriva Naţiunilor Unite;
g) bunurile de mână moartă;
h) prisosul terenurilor agricole constituind proprietăţi ale persoanelor fizice care depăşesc suprafaţa de 50 ha, şi anume: pământul arabil, livezile, fâneţele, bălţile şi iazurile artificiale, fie că servesc sau nu pentru pescuit, mlaştinile şi terenurile inundabile.
Excepţii de la exproprieri
Art. 8. — Sunt exceptate de la expropriere şi lăsate în proprietatea actualilor titulari: orezăriile existente, bunurile agricole aparţinând mănăstirilor, mitropoliilor, episcopiilor, bisericilor, parohiilor şi aşezămintelor bisericeşti, bunurile Domeniilor Coroanei, ale Eforiilor şi Aşezămintelor spitaliceşti, precum şi cele ale Academiei Române, Casei şcolilor şi celorlalte aşezăminte de cultură, ale composesoratelor, urbariatelor, obştiilor şi cooperativelor săteşti, de asemenea şi fâneţele şi păşunile aparţinând comunelor şi în general toate bunurile făcând parte din patrimoniul Statului.
Reforma din 1945 a avut tendinţa de a nivela structura socială a satului românesc. Cu toate acestea ea nu a creat prin împroprietărire o categorie de ţărani independenţi din punct de vedere economic şi nici nu a condus la lichidarea proletariatului agricol.
Analizând prevederile decretului-lege din 23 martie 1945 şi rezultatele împroprietăririi putem oncluziona că reforma agrară a fost un act de natură politică prin intermediul căruia comuniştii au căutat să-i atragă de partea lor pe ţăranii fără pământ sau cu pământ puţin. Se pare că actul politic din 1945 n-a fost o reformă românească ci una comandată de la Moscova iar scopurile ei au fost politice şi nu economice.
Reforma din 1945 a condus la reducerea producţiei agricole, nu a rezolvat problema suprapopulaţiei rurale, nu a lichidat vechile relaţii de producţie şi în plus Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Iaşi a condus la fărâmiţarea loturilor ţărăneşti. Cea mai gravă consecinţă a reformei a fost însă distrugerea marilor proprietăţi care erau cultivate intensiv.
Modificările produse în vechea structură a societăţii rurale româneşti nu a schimbat, în mod esenţial, ponderea diferitelor categorii de proprietari. La fel ca şi reformele agrare din 1864 şi din 1921, cea din 1945 a amplificat, într-o proporţie mai largă, numărul micilor gospodării neeconomice.
