22 iulie 1942 – Deportarea evreilor din Ghetoul Varşoviei

Ghetoul Varșoviei a fost construit de către germanul Hans Frank în data de 16 octombrie 1940. Frank le ordonă evreilor din Varșovia și suburbii să se mute în ghetou. În acel moment se estima că numărul populației se ridică la 400.000, aproape 30% din populația totală a Varșoviei, însă, suprafața ghetoului era de doar 2.4% din întreaga suprafață a Varșoviei.

Construcția zidului ghetoului a început în data de 1 aprilie 1940, dar germanii au izolat ghetoul de lumea din afară în data de 16 noiembrie a aceluiași an. Zidul avea 3 m înălțime, în capăt având sârmă ghimpată. Cei ce încercau să iasă erau împușcați pe loc. Granițele ghetoului s-au modificat de foarte multe ori în timp. Ghetoul ocupă 300 de hectare, ceea ce face ca densitatea populației să fie de 150.000 de locuitori pe kilometru pătrat (adică de patru-cinci ori mai mare decât într-un oraș normal. Asemenea tuturor ghetourilor, și cel din Varșovia este administrat de un consiliu evreiesc („Judenraat”), prezidat de un inginer, Adam Czerniakow, desemnat de primărie.

În ciuda vieții mizerabile, Ghetoul Varșoviei avea parte de foarte multe activități educaționale și culturale, conduse de organizațiile secrete. Au fost create spitale, bucătării publice, orfelinate, centre de refugiere, facilități de recreere și un sistem de educație. Câteva școli erau ilegale și funcționau sub forma unor bucătării. Existau și biblioteci secrete, clase pentru copii și chiar o orchestră simfonică. Rabinul Alexander Zusia Friedman, secretarul general al Israelului din Polonia, a fost unul dintre liderii Tora din Ghetoul Varșoviei. A organizat o rețea secretă de școli religioase cum ar fi, școala pentru băieți “Yesodei HaTorah”, școala pentru fete Bais Yaakov și trei instituții de studii avansate evreiești. În 1941, când germanii au acordat permisiunea Judenräte să deschidă școlile, acestea au ieșit la suprafață și au primit finanțare de la comunitatea oficială a evreilor.

Pe 22 iulie 1942, nemții îi cer o listă cu copii care să fie transferați în Est, în lagărele de muncă. Cel puțin acesta era motivul oficial.

Este posibil ca Adam Czerniakow să fi avut informații despre adevăratul scopt al acestor convoaie de la evreii care reușiseră să evadeze din lagărul de exterminare din Chelmno.

Sau pur și simplu să fi apreciat că trimiterea unor copii în niște lagăre de muncă echivalează oricum cu condamnarea lor la moarte.

Ca un om de onoare, Czerniakow nu poate participa la această infamie și decide să se sinucidă. Le lasă coreligionarilor săi o scrisoare emoționantă pentru a-și cere iertare pentru gest, însă fără a oferi vreo explicație despre care ar fi putut fi soarta viitorilor deportați.

Fără sprijinul lui Czerniakow, germanii încep „Marea Deportare”. În fiecare zi, între 5.000 și 6.000 de evrei sunt duși la Umschalgplatz, și de acolo transferați cu trenul la Treblinka.

Pe 12 septembrie 1942, când prima etapă a deportării se încheie, nu mai rămân decât 60.000 de supraviețuitori în ghetoul a cărui suprafață a fost redusă drastic de germani.

Pe 18 ianuarie 1943, la apogeul celui de-Al Doilea Război Mondial, în timp ce Wehrmachtul se află în mare dificultate la Stalingrad, începe a doua etapă a deportării evreilor din Varșovia.

Însă, de data aceasta, ultimii supraviețuitori din ghetou nu mai au nici o îndoială în privința soartei care-i așteaptă.

Printre ei se află vreo sută de responsabili ai mișcării de tineret care nu au cunoscut foamea și suferințele primilor doi ani de viață în ghetou și și-au păstrat intactă energia.

Ei sunt cei care organizează imediat rezistența. Fug, se ascund, ripostează, de bine, de rău tentativelor germane cu puținele arme pe care le au la dispoziție. Peste 100.000 de locuitori ai Ghetoului au murit din cauza bolilor sau foametei, dar și din cauza omorurilor la întâmplare, chiar și după ce naziștii au început deportările masive spre lagărul de exterminare Treblinka. Între Tisha B’Av (iulie 23) și Yom Kippur (septembrie 21) 1942, aproape 254.000 de locuitori (după alte calcule aproape 300.000) din Ghetou au fost trimiși în Treblinka și uciși.

Pe 19 aprilie 1943, când 850 de soldați germani pătrund în forță în ghetou pentru a-l lichida definitiv, evreii îi așteaptă deciși să reziste, baricadați în beciurile lor.

În număr de aproximativ 3.000, grupul de rezistenți este coagulat în special în jurulOrganizației Combatanților Evrei, condusă de tânărul Mordechai Anilewicz, și al Uniunii Evreiești Armate, a lui Pawel Frenkiel. Generalul SS Jürgen Stroop, care conduce operațiunea, este surprins de rezistență. Cheamă în ajutor încă 2.000 de soldați și tancuri.

În lupte mor aproximativ 6.000 de evrei sau se sinucid, cum a fost cazul lui Moderchai Anilewicz, pe 8 mai 1943. Alți 7.000 sunt împușcați pe loc. Restul sunt deportați.

O mână reușesc să scape în mod miraculos de la moarte fugind prin rețeaua de canalizare.

Odată revolta zdrobită, ghetoul este ras de pe fața pământului.

Tragedia va deveni pentru evrei și pentru adversarii nazismului un simbol al spiritului de rezistență. Cancelarul german Willy Brandt va îngenunchea pe 7 decembrie 1970 în fața Memorialului închinat revoltei ghetoului din Varșovia, într-un gest de pocăință istorică.