Atât în timpurile străvechi, cât și în cele moderne, poporul de legământ al Domnului a privit construirea templelor ca pe o lucrare care le era cerută în mod special.
Ideea de bază a unui templu este și a fost întotdeauna aceea a unui loc pus deoparte special pentru slujire sacră; într-un sens mai restrâns, un templu este o clădire construită și dedicată exclusiv pentru rânduieli și ceremonii sacre.
Latinescul templum era echivalentul cuvântului evreiesc beth Elohim și semnifica locuința lui Dumnezeu; prin urmare, însemna exact casa Domnului.
Asemenea edificii au fost ridicate în multe epoci diferite, atât de către cei care preaslăveau idoli, cât și de către cei care-L urmau pe Dumnezeu, cel adevărat şi viu. În timp ce curțile de afară ale unor astfel de temple erau folosite ca locuri pentru adunări generale și ceremonii publice, existau întotdeauna zone în interiorul clădirii în care numai preoții consacrați puteau intra și în care, se pretindea, că se manifesta prezența dumnezeirii. Templele nu au fost niciodată privite ca locuri pentru adunări publice obișnuite, ci ca edificii sacre consacrate celor mai solemne ritualuri ale acelui sistem special de preaslăvire.
În vremurile de demult, poporul Israelului se distingea printre națiuni ca fiind constructori de sanctuare în numele lui Dumnezeu cel Viu. Slujirea le era cerută în mod special de către Iehova, pe care ei pretindeau că-L slujesc. Istoria Israelului ca națiune datează începând cu Exodul. Nici nu scăpaseră bine de influența idolatriei egiptene, că li s-a cerut să pregătească un sanctuar, în care Iehova urma să-Și manifeste prezența și să-Și facă voința cunoscută, în calitate de Domn și Rege acceptat de ei.
Tabernacolul a fost sfințit pentru Israel ca fiind locașul sfânt al Domnului. A fost construit în acord cu planul și specificațiile revelate (vezi Exodul 26-27). Era o structură compactă și portabilă, și, deși era ținut într-un cort, era făcut din cele mai bune, mai prețuite și mai scumpe materiale pe care le aveau oamenii. Această construcție de excelență era jertfa unei națiuni față de Domnul. Sub toate aspectele construcției sale, tabernacolul era tot ce putea da mai bun poporul și Iehova a sfințit darul oferit prin divina Sa acceptare.
După ce Israel s-a stabilit în țara promisă și când, după patru decade de pribegit în pustie, poporul de legământ a luat în sfârșit în stăpânire țara Canaanului, tabernacolul a fost pus într-un loc de odihnă în Silo; și într-acolo mergeau triburile să afle voința și cuvântul lui Dumnezeu (vezi Iosua 18:1; 19:51; 21:2; Judecătorii 18:31; 1 Samuel 1:3, 24; 4:3-4). După aceea a fost mutat la Gabaon (vezi 1 Cronici 21:29; 2 Cronici 1:3) și mai târziu în cetatea lui David, sau Sion (vezi 2 Samuel 6:12; 2 Cronici 5:2).
Templul lui Solomon
David, al doilea rege al Israelului, a dorit și a planificat să construiască o casă Domnului, declarând că era nepotrivit ca el, regele, să locuiască într-un palat din cedru, în timp ce sanctuarul lui Dumnezeu era pus doar într-un cort (vezi 2 Samuel 7:2). Dar Domnul a vorbit prin gura lui Natan, profetul, respingând oferta propusă, deoarece David, rege al Israelului, deși din multe puncte de vedere un om după inima lui Dumnezeu, păcătuise; și păcatul lui nu fusese iertat (vezi 2 Samuel 7:1-13; 1 Cronici 28:2-3). Totuși, lui David i s-a permis să adune material pentru casa Domnului, al cărei edificiu nu el, ci Solomon, fiul său, trebuia să-l construiască.
Imediat după urcarea lui Solomon pe tron, el a stabilit ce trebuia făcut. A pus fundația în al patrulea an al domniei sale și clădirea a fost terminată în șapte ani și jumătate. Ridicarea templului lui Solomon a fost un eveniment al epocii, nu numai în istoria Israelului, ci și în cea a lumii.
Conform cronologiei de comun acceptată, templul a fost terminat în jurul anului 1005 î.H. Prin arhitectură și construcție, prin proiectare și bogăție, este cunoscut ca fiind una dintre cele mai remarcabile clădiri din istorie. Slujbele de dedicare au durat șapte zile – o săptămână de bucurie sfântă în Israel. Acceptarea cu plăcere de către Domnul s-a manifestat prin norul care a umplut camerele sacre atunci când s-au retras preoții: „Căci slava Domnului umpluse Casa lui Dumnezeu” (2 Cronici 5:14; vezi, de asemenea, Exodul 40:35; 2 Cronici 7:1-2).
Pângărirea templului lui Solomon
Superioritatea acestui edificiu splendid a fost de scurtă durată. La treizeci și patru de ani după dedicare și doar cinci ani după moartea lui Solomon, a început declinul său; iar acest declin a dus repede la o stare generală de degradare datorită hoției și, în final, s-a ajuns de fapt la pângărire. Solomon fusese atras pe căi greșite prin viclenia femeilor idolatre și metodele sale încăpățânate au dus la creșterea nedreptății în Israel. Templul și-a pierdut repede sanctitatea iar Iehova Și-a retras prezența protectoare din locul care nu mai era sfânt.
Egiptenilor, din a căror robie fusese eliberat poporul, li s-a permis din nou să asuprească Israelul. Șișac, împăratul Egiptului, a cucerit Ierusalimul „a luat visteriile Casei Domnului” (1 Împărați 14:25-26). Pângărirea a continuat de-a lungul secolelor. La două sute șaizeci de ani după jefuirea facută de egipteni, Ahaz, împăratul lui Iuda, a mutat altarul și a sfărâmat tăbliile de la temelie și a lăsat doar casa care odinioară fusese templu (vezi 2 Împărați 16:7-9, 17-18; vezi, de asemenea, 2 Cronici 28:24-25). Mai târziu, Nebucadnețar, împăratul Babilonului, a terminat prădarea templului și a distrus clădirea prin foc (vezi 2 Cronici 36:18-19; vezi, de asemenea, 2 Împărați 24:13; 25:9).
Templul lui Zorobabel
Astfel, cu aproximativ 600 de ani înainte de venirea pe pământ a Domnului nostru, Israel a fost lăsat fără templu. Poporul devenise idolatru și foarte ticălos, iar Domnul i-a respins și le-a respins sanctuarul. Împărăția lui Israel, cuprinzând aproximativ 10 din cele 12 triburi, a fost cotropită de asirieni în jurul anului 721 î.H., și un secol mai târziu împărăția lui Iuda a fost supusă de babilonieni. Timp de 70 de ani poporul lui Iuda – cunoscuți după aceea ca iudei – au rămas în captivitate, chiar așa cum fusese prezis (vezi Ieremia 25:11-12; 29:10).
Apoi, sub domnia prietenoasă a lui Cir (vezi Ezra 1, 2) și Dariu (vezi Ezra 6), li s-a permis să se întoarcă la Ierusalim și să ridice încă o dată un templu, în acord cu credința lor. În amintirea conducătorului lucrării, templul restaurat este cunoscut în istorie ca templul lui Zorobabel. Deși acest templu era mult inferior ca detalii de finisare și mobilier, în comparație cu splendidul templu al lui Solomon, a fost, cu toate acestea, tot ceea ce putea poporul construi mai bine, iar Domnul l-a acceptat ca reprezentând o ofertă de dragoste și devotament a copiilor Săi de legământ.
Templul lui Irod
Cu aproximativ 16 ani înainte de nașterea lui Hristos, Irod I, împăratul Iudeii, a început reconstruirea templului lui Zorobabel, atunci decăzut și, în general, ruinat. Timp de cinci secole acea structură se păstrase și, fără îndoială, devenise o ruină datorită neglijării și trecerii timpului.
Multe întâmplări din viața pământeană a Salvatorului sunt legate de templul lui Irod. Este evident din scripturi că, deși s-a opus degradării și folosirii templului în scopuri comerciale care violaseră sanctitatea acestuia, Hristos a recunoscut și a confirmat sfinţenia incintei templului. Sub orice nume ar fi putut fi acesta cunoscut, era pentru El casa Domnului.
Distrugerea completă a templului fusese prevestită de Domnul nostru în timp ce încă trăia pe pământ (vezi Matei 24:1-2; Marcu 13:1-2; Luca 21:6). În anul 70 d.h. templul a fost distrus în întregime prin foc, în timpul capturării Ierusalimului de către romanii conduși de Titus.
