30 septembrie 1857 - Au inceput lucrările Adunării ad-hoc a Valahiei ce au precedat unirea principatelor româneşti Moldova şi Valahia

Adunarea Ad-Hoc a Valahiei. Lucrările Adunării ad-hoc a Valahiei, s-au desfăşurat în perioada 30 septembrie – 10 decembrie sub preşedenţia formală a mitropolitului şi cea efectivă a vicepreşedintelui Nicolae Golescu.

Cler

– Mitropolitul Nifon

– Episcopul Filoteiu de Buzău

– Episcopul Clement de Argeș

– Episcopul Calinic de Râmnic

– Arhimandritul Ieronim, egumenul Mănăstirii Bistrița

– Arhimandritul Atanasie, egumenul Mănăstirii Sadova

– Protopopul Ioan, deputatul clerului din București

– Protopopul Constantin, deputatul clerului din Argeș

– Protopopul Vasile, deputatul clerului din Buzău

– Protopopul Constantin, deputatul clerului din Râmnic

În Ţara Românească, evenimentele s-au desfăşurat natural, spre Unire, conform dorinţei populaţiei, istoria consemnând inexistenţa unei stări conflictuale între autorităţi şi populaţie, în timpul căimăcămiei unioniste. Lucrările Divanului ad-hoc din Ţara Românească s-au deschis la 30 septembrie 1857, fiind precedate de un Te Deum săvârşit de mitropolitul Mitropolitul Nifon în Catedrala mitropolitană.

Înainte de începerea lucrărilor, mitropolitul Ungrovlahiei a ţinut o scurtă predică, în care îi îndemna pe ascultători să conştientizeze importanţa istorică a adunării: „Priviţi-vă, Domnilor, şi veţi vedea că toţi suntem români; aceleaşi sentimente ne leagă, acelaşi sânge ne uneşte. Toţi avem o patrie înainte, să avem un cuget şi un scop“.

Evoluția evenimentelor

În zilele de 7 și 9 octombrie 1857 sunt elaborate Rezoluțiile celor două Adunări ad-hoc. Hotărârile celor două adunări aveau, cu redactări ușor diferite, solicitări comune, prin care se cereau::

– respectarea vechilor capitulații dintre țările române și Înalta Poartă, din 1393, 1460, 1513 și 1634, care prevedeau că acestea sunt teritorii neocupate și independente;

– unirea Principatelor într-un singur stat, cu numele de România;

– prinț străin cu tron ereditar, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei apusene, ai cărui succesori să fie crescuți în religia țării;

– neutralitatea pământului Principatelor (Adunarea Ad-Hoc a Moldovei);

– o Adunare obștească pe bază electorală cât mai largă (ambele adunări) „după datinele cele mai vechi ale țării” (Adunarea Ad-Hoc a Valahiei)

Toate acestea sub garanția colectivă a puterilor care au subscris Tratatul de la Paris (13/25 februarie – 18/30 martie 1856)

.”Dorința cea mai mare, cea mai generală, aceea hotărâtă de toate generațiile trecute, aceea care este sufletul generației actuale, aceea care împlinită va face fericirea generațiilor viitoare este Unirea Principatelor într-un singur stat…”, spunea cu acest prilej Mihail Kogălniceanu.

O comisie a Puterilor Garante, printre care Rusia, Franța și Anglia, a analizat hotărârile celor Două Divanuri. Întrunite în capitala Franței pentru a lua în discuție cererile celor două Divanuri ad-hoc (10/22 mai – 7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Convenția de la Paris:

Articolul 1 – prevedea unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestății Sale Sultanul” și sub protecția celor șapte puteri;

Articolul 2 – garanta autonomia Principatelor.

Articolul 3 – prevedea alegerea unor domni (hospodari) separați în cele două principate.

Articolele 4, 5 și 6 – explicau modalitatea de exercitare a puterii executive de către hospodar și cooperarea lor cu adunările elective separate și cu Comisia Centrală de la Focșani.

Articolul 8 – stabilea valoarea tributului datorat Porții și anume 1.500.000 de piaștri pentru Moldova și 2.500.000 de piaștri pentru Valahia.

Articolele 10 – 14 – stipulau modalitatea de alegere a hospodarilor și drepturile și obligațiile lor.

Articolul 27 – stabilea formarea unei „Comisii centrale” la Focșani, formată din câte 8 membri pentru fiecare Principat.

Articolul 38 – stabilea înființarea unei Înalte Curți de Justiție și Casație, comună ambelor Principate, cu sediul la Focșani.

Articolele 42 – 44 – stabileau formarea unei miliții (armate) comune, al cărei comandant urma să fie numit alternativ de către domnitorii celor două Principate.

– Se prevedeau principii de organizare și modernizare a viitorului stat (separația puterilor în stat, desființarea privilegiilor de clasă, egalitatea în fața legii, drepturi politice pentru creștini, libertatea individuală);

– Dreptul de vot ramânea cenzitar.

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza

În istoria modernă a României, funcționând efectiv între anii 1857- 1859, adunările ad-hoc ale celor două state românești, Țara Românească și Moldova, care au fost mandatate conform actelor normative ale Congresului de pace de la Paris din 1856, au devenit celebre prin folosirea cu eleganță a ceea ce nu fusese stipulat în condițiile inițiale ale Unirii Principatelor, impuse de către Marile Puteri de atunci. Profitând ingenios de o greșeală generată de frazeologia juridică a timpului, (era impusă alegerea a doi domni, dar nu împiedica o persoană să candideze simultan în ambele țări), adunările ad-hoc au ales în loc de doi domni, pe același, Alexandru Ioan Cuza, dar de două ori, la 5 ianuarie, respectiv 24 ianuarie 1859.

După încheierea Convenției de la Paris, care avea să joace rolul unei veritabile Constituții a Principatelor, au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni. În Moldova a fost ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”.

Reprezentanții acestei grupări ce avea ca obiectiv unirea Moldovei cu Țara Românească au oscilat o vreme între a avea un candidat al lor și a-l susține pe Grigore Sturza, fiul fostului domnitor Mihail Sturza, și agent al Rusiei. Acesta, susținut de Rusia prin intermediul bancherului evreu Șmul Rabinovici și agentului panslavist polonez Nieczuka Wierzbicki, care a adus la Iași câteva sute de mercenari, viza și el unirea celor două țări, dar sub domnia sa și sub forma unui stat-marionetă care să facă jocurile Imperiului Rus.

Cu două zile înainte de votul pentru alegerea domnitorului, unioniștii au înțeles jocul lui Sturza și au hotărât să-l respingă și să desemneze un candidat al lor. După dispute aprinse, a fost acceptat comandantul micii armate moldovene, Alexandru Ioan Cuza (care nu participase la întâlnire).

La adunarea propriu-zisă, Cuza a fost prezentat drept variantă de compromis între conservatorii filoruși și liberalii pro-occidentali (francofili). Oamenii lui Sturza au fost surprinși să constate că acesta este respins și în schimb adunarea îl votează în unanimitate pe Cuza. Gruparea lor, susținută de mercenarii polonezi ai lui Wierzbicki, care plănuia să acționeze doar pentru a liniști eventualele proteste împotriva alegerii lui Sturza și apoi pentru a forța alegerea sa în Țara Românească, s-a văzut obligată să treacă la ofensivă.

S-a pus premiu pentru uciderea liderilor unioniști Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu și Manolache Epureanu (pe al căror sprijin Sturza conta, dar care au votat pentru Cuza) și a domnitorului Cuza. Complotul a fost însă dejucat după ce a fost deconspirat de Alecu von Onciul și Iacob Antosz, iar ancheta a dovedit ulterior implicarea Rusiei.

Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate, liderii unioniști au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească. Acolo însă, Cuza era susținut doar de liberali, în timp ce conservatorii dețineau 46 din cele 72 mandate.

În această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației Capitalei și al țăranilor din împrejurimi. O mulțime de peste 30 000 oameni s-a aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră și să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei”.

Într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate. Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române. Țările au intrat de atunci într-o uniune personală. Conceptul era cunoscut la acea vreme, dar nu însemna nimic în ce privește o unire politică. Lupte politice, influenţe străine şi corupţie existau si atunci. Şi totuşi ei au reuşit…