20 mai 1882 – S-a format „Tripla Alianță” între Germania, Austro-Ungaria și Italia

Tripla Alianță a fost încheiată între Germania, Austro-Ungaria și Italia, astfel luând naștere una dintre cele mai faimoase alianțe din întreaga istorie.

Alianța a fost încheiată la inițiativa cancelarului Otto von Bismarck (“cancelarul de fier” al Germaniei), fiind, inițial, una de ordin defensiv, adică doar în cazul în care Franța ar fi atacat pe unul din membrii acesteia, ceilalți ar fi fost nevoiți să intervină și să declare război Franței. La baza acestei alianțe stă tratatul secret negociat de von Bismarck cu Austro-Ungaria în 1879, care sporea puterea în zonă a celor două state. Austro-Ungaria câștiga un aliat puternic în lupta de rezistență dusă împotriva expansionismului rusesc, iar Germania devenea și mai puternică în cadrul eventualelor conflicte cu Franța, refăcută după încheierea războiului din 1870-1871.

Aderarea Italiei la Dubla Alianță

Italia, avea, în acest timp, probleme în Nordul Africii, unde Franța își instaurează protectoratul asupra Tunisiei în 1881. Sentimentele anti-franceze, existente în perioada împăratului Napoleon al III-lea, au cunoscut acum un puternic reviriment. Sunt inițiate aproape imediat contacte cu Viena și Berlin, guvernul italian notificând cele două țări, la 30 decembrie 1881, despre intenția ei de a se alătura unei alianțe austro-germane.[1] Pentru Austro-Ungaria inserarea Italiei în Dubla alianță existentă cu Germania îi oferea o serie de avantaje: guvernul italian era descurajat din a revendica teritorii aflate sub control austro-ungar (ex. Tirolul de Sud), iar din punct de vedere militar spatele frontului vestic austro-ungar era asigurat. Pentru Germania, alăturarea Italiei la alianță venea cu avantajul accentuării izolării diplomatice franceze, unul dintre obiectivele „cancelarului de fier”. Tratatul de alianță dintre Italia, Austro-Ungaria și Germania a fost semnat la Viena la 20 mai 1882. Prevederile militare pot fi rezumate astfel: acordarea de ajutor militar în cazul în care Italia sau Germania ar fi fost atacate de Franța sau în cazul în care unul dintre semnatari se afla în război cu alte două puteri nesemnatare. În textul tratatului a fost inclusă și o clauză privind o neutralitate binevoitoare, sau în funcție de cereri, ajutor armat, în cazul în care o putere semnatară ar declara război altei puteri nesemnatare. În continuarea tratatului inițial, pentru definirea mai clară a statelor împotriva cărora se „apără” țările semnatare, reprezentanții Italiei, Germaniei și Austro-Ungariei adoptă la 28 mai 1882 o Declarație. Textul ei stipula că tratatul nu este îndreptat împotriva Marii Britanii, fiind subînțeleasă orientarea împotriva Franței și Rusiei. Astfel, va lua naștere Tripla Alianță, o importantă parte a sistemului de alianțe creat de cancelarul german având drept scop încercuirea Franței și limitarea expansionismului rusesc.

Evoluția în timp a Triplei Alianțe

Tripla Alianță formată în 1883 trebuie înțeleasă în contextul mai larg al intereselor cancelarului german. Semnificativ în acest sens se dovedește coexistența, pentru o anumită perioadă, a Alianței celor trei împărați și a Triplicei. Prin Alianța celor trei împărați facem referire la un nou tratat (a nu se confunda cu alianța din 1873 căzută în desuetudine în urma Congresului de la Berlin) semnat între Germania, Austro-Ungaria și Imperiul Țarist în iunie 1881. Geneza lui poate fi plasată în dorința mutuală de apropiere a Germaniei și Rusiei și de slăbiciunea Austro-Ungariei, care nu se dovedea suficient de puternică pentru a influența oricare dintre aliatele sale. Cu toate acestea, fiecare dintre cele trei state au avut de câștigat de pe urma asocierii, alianța fiind, pentru aproape un deceniu, un element de stabilitate în politica europeană. Conform anumitor autori, Dubla Alianță și Tripla Alianță au reprezentat elemente secundare în sistemul creat de Bismarck, Alianța celor trei împărați ocupând un rol principal.

Deteriorarea din ce în ce mai accentuată a relațiilor franco-germane l-au convins pe Bismarck de necesitatea păstrării Triplei Alianțe. În momentul în care relațiile germano-franceze devin atât de tensionate, încât Bismarck prevede un război (incidentul de spionaj din 1887), alianțele deja existente capătă noi conotații. Atât în Germania, cât și în Austro-Ungaria, Tripla Alianță, în defavoarea relațiilor amicale cu Rusia (trebuie notate și conflictele din Balcani care tensionează relațiile austro-ruse, de ex. criza bulgară, războiul bulgaro-sârb și detronarea de către ruși a prințului bulgar Alexandru Battenberg), câștigă tot mai mult teren, mai ales în contextul în care expirarea tratatului era iminentă. Italia va fi marea câștigătoare în acest context tensionat, multe din doleanțele ei de la 1882, respinse de Bismarck, fiind acum acceptate. Reînnoirea are loc la 20 februarie 1887, adăugându-se două convenții anexe: italo-austro-ungare și italo-germană. Prima garantează status-quo-ul în Balcani prin ideea că Austro-Ungaria nu va ocupa, definitiv sau temporar, un teritoriu fără a avea acordul Italiei și fără să-i plătească compensații. Caracterul anterior defensiv se transformă în unul ofensiv datorită recunoașterii dreptului Italiei de a ataca Franța dacă Franța își extinde influența în Africa de Nord în cea de-a doua convenție.

Consecința imediată, cu o semnificație deosebită pentru politica externă Austro-Ungară, a constituit-o apropierea Marilor Puteri cu interese în zona bazinului Mării Mediterane. Prin urmare, încă din februarie 1887, printr-un schimb de note Anglo-Italiene încep să se contureze acordurile Mediterane. Ele privesc păstrarea status-quo-ului împotriva intereselor franceze și rusești. La înțelegerea inițială vor adera austriecii în martie și spaniolii în mai. În ciuda implicării extrem de reduse a cancelarului de fier în acest proces, prin natura lor, acordurile Mediterane i-au servit perfect intereselor de politică externă.

Îndreptarea atenției Austro-Ungariei spre alte alianțe i-a oferit o anumită libertate lui Bismarck în a urmări o apropiere de Rusia, stat care a anunțat oficial renunțarea la Alianța celor trei împărați, tratat ce urma să expire în 18 iunie 1887. În aceeași dată se va încheia între cele două puteri, Germania și Rusia, un tratat de reasigurare (păstrat secret până și față de aliații Germaniei). Scopul principal al lui Bismarck, așa cum remarcă o serie de istorici, privește eliminarea oricărei posibilități a unei apropieri franco-ruse. Astfel că, cele două state se angajează în păstrarea unei neutralități binevoitoare în caz de conflict armat și chiar în contextul unui război ruso-austriac sau franco-german. Mai mult, Reichul promite țarului sprijin diplomatic în problema strâmtorilor, în care principalii opozanți erau Marea Britanie și Austro-Ungaria. Unii istorici, precum W.L. Langer, consideră această combinație, Tripla Alianță, Tratat de Reasigurare și acordurile Mediterane, cea mai semnificativă realizare a sistemului bismarckian.

Pentru o perioadă de timp, Austro-Ungaria și Rusia se aflau în poziții antagonice. În scurtă vreme, însă, lucrurile se vor schimba. Următorii miniștri de externe austro-ungari, și anume Goluchowski și contele Lexa von Aerenethal, se vor apropia din ce în ce mai mult de Rusia din cauza unei dorințe comune: scoaterea Italiei din Balcani. La fel, Franța va încheia cu Italia un acord conform căruia ambele state se vor declara neutre în cazul unor conflicte între celelalte țări.

Tot în acest timp, lua naștere, în urma semnărilor de tratate între ceilalți 3 poli de putere europeni, Marea Britanie, Rusia și Franța, a unei serii de tratate bilaterale, numite Antanta, menită să contracareze pretențiile puterilor din Tripla Alianță.

După asasinarea de către un naționalist sârb, la Sarajevo, a arhiducelui Franz Ferdinand și a soției acestuia (28 iunie 1914) războiul era iminent, așa că marile puteri au început degrabă pregătirile pentru o conflagrație care avea să devină mondială. În decurs de numai 2 săptămâni, statele din cele 2 sfere de influență la nivel european și-au declarat război, conflagrația durând până în 11 noiembrie 1918.