13 ianuarie 1918 – Intrarea armatei române în Chișinău

Deși s-a produs ca urmare a cererilor membrilor Sfatului Țării și ale altor organizații moldovenești, ocuparea Basarabiei de către români nu a fost binevenită pentru toți. Astfel, într-un mesaj adresat cetățenilor din Chișinău, membrii guvernului basarabean au negat că trupele române ar fi fost vreodată invitate să ocupe republica, afirmând că singurul lor scop era preluarea de la bolșevici a căilor ferate. Totuși, beneficiile aduse de restabilirea ordinii publice și asigurările românilor că nu se vor amesteca în viața politică a Basarabiei i-au determinat pe mulți oameni să-și schimbe atitudinea.

Pe de altă parte, deși armata română și unii membri ai Sfatului Țării au susținut că intervenția română a fost îndreptată împotriva bolșevicilor, opoziția față de ocupația română a venit și din partea revoluționarilor socialiști precum Cotoros și Ciumacenco, sau menșevici precum Borisov și Krivorukov. Unii dintre ei aveau să se alăture bolșevicilor abia după suprimarea autonomiei moldovenești (Krivorukov, Levenson și Borisov în 1918, Kotovsky în 1920, Paladi în 1930). Mulți dintre cei care luptaseră împotriva românilor nu erau afiliați politicii de stânga, obiectivul lor principal fiind rezolvarea problemelor agrare, de muncă sau naționale.

Pe 24 ianuarie/6 februarie 1918, întrucât independența Ucrainei spulberase speranțele creării unei Federații Ruse, Sfatul Țării a votat Declarația privind independența Republicii Democratice Moldovenești, renunțând la orice legături cu Rusia. Basarabia fiind izolată economic și îngrijorată de pretențiile teritoriale ale guvernelor ucrainean și sovietic, Sfatul Țării a votat pentru unirea cu România la 27 martie/9 aprilie 1918.

Această decizie a fost condamnată de guvernul sovietic ca fiind o încălcare flagrantă a acordurilor anterioare și lipsită de putere legală, în timp ce Republica Populară Ucraineană a rupt relațiile diplomatice cu România și a emis sancțiuni financiare împotriva Basarabiei.

Între aprilie și mai 1919, când bolșevicii își stabiliseră deja controlul deplin asupra coastei ucrainene a Mării Negre, Armata Roșie a elaborat un plan de recucerire a Basarabiei și de a veni în ajutorul Republicii Sovietice Ungare. Aceste planuri au fost împiedicate de izbucnirea revoltei lui Nykyfor Hryhoriv și a ruperii frontului la Donbass de către Forțele Armate ale Rusiei de Sud (AFSR), ca urmare a Bătăliei pentru Donbass. România și-a consolidat stăpânirea asupra Basarabiei după ce a suprimat Revolta de la Hotin (ianuarie-februarie 1919), incursiunea militară bolșevică asupra Tighinei (mai 1919) și revolta pro-bolșevică de la Tatarbunar (septembrie 1924).

Primul proiect de tratat privind statutul Basarabiei a fost înaintat la Conferința de pace de la Paris la 14 aprilie 1920. Deși inițial nu erau împotriva unirii, pe 10 august Statele Unite s-au retras din procesul de negocieri, afirmând că vor respecta integritatea teritorială a Rusiei. La 28 octombrie 1920, Regatul Unit, Franța, Italia și Japonia au semnat Tratatul de la Paris prin care se recunoaștea suveranitatea României asupra Basarabiei, cu toate acestea Japonia nu a ratificat documentul, tratatul neputând intra în vigoare. De asemenea, Conferințele sovieto-române de la Varșovia (1921) și Viena (1924), nu au reușit să stabilească oficial statutul juridic al Basarabiei. Relațiile dintre România și Uniunea Sovietică au fost reluate abia în decembrie 1934, Basarabia rămânând singura secțiune a frontierei de vest sovietice nerecunoscută de guvernul de la Moscova, „eliberarea regiunii de sub ocupația română” fiind un pilon al obiectivelor politicii externe sovietice. Rezerva de aur a României și cea mai mare parte a Tezaurului românesc confiscat de Rusia nu au fost niciodată returnate României.