2 mai 74 e.n. -Sinuciderea colectivă a iudeilor din cetatea Masada; intrarea armatelor romane în „cetatea morților”

În 70 p. Hr. romanii distruseseră Ierusalimul după un război care a durat patru ani. Vechiul oras devine baza legiunii X Fretensis şi nu a fost reconstruit ca aşezare civilă decât abia 60 de ani mai târziu. Acesta era sfârşitul războiului, dar nu şi al violenţei.

Sicarii, extremişti zeloţi, ocupă fortăreaţa de la Masada din deşertul evreiesc, o citadelă (asta înseamnă de fapt şi numele) situata pe un platou solitar înconjurat de stânci abrupte pe toate părţile, cu vedere spre Marea Moartă. Liderul sicarilor era Eleasar, fiul lui Yair, o rudă a învăţatului Menahem şi Iuda Galileanul. Se spune că pe platou se aflau 966 de oameni, femei şi bărbaţi deopotrivă, şi aceşti oameni, din perspectiva romană, nu erau periculoşi. Masada era localizată la mile depărtare de orice altă aşezare, simpla trimiterea unor patrule prin oraşe ar fi fost suficientă pentru asigurarea securităţii împotriva bandiţilor care vor fi nevoiţi mai devreme sau mai târziu să îşi găsească altă bază.

Pe de altă parte, revolta evreilor, războiul civil din 69 şi o revoltă contemporană a batavilor pe Rin au contribuit considerabil la subminarea prestigiului roman. Pentru a-l reface era imperativă o victorie impresionantă. Sicarii erau o ţintă uşoară, drept urmare romanii le atacă fortăreaţa în 74. Unii cercetători proun date mai târzii, dar arheologii au descoperit monede din 73 pe platou, ceea ce face dăţile ulterioare imposibile.

În primăvară, guvernatorul Iudeii, Lucius Flavius Silva, ordonă legiunii a X-la Fretrensis să ridică tabere în jurul fortăretei şi să construiască o rampă de asediu. Când turnul de asediu este împins spre ziduri şi legionarii pătrund în citadela, aceştia îşi dau seama că aproape toţi apărătorii sunt morţi. Cercetând clădirile, găsesc doar o femeie cu cinci copii, care le spune soldaţilor că ceilalţi au decis să comită un suicid în grup pentru a evita capturarea de inamic.

Aceasta este în mare povestea transmisă de Flavius Iosephus, actul final al tragediei descrise în cele şapte cărţi ale lucrării despre războaiele iudaice. În opinia sa, sicarii erau doar nişte fanatici religioşi, care aparţineau mişcării zelote pe care o considera responsabilă de izbucnirea războiului şi devastarea Ierusalimului. Pentru a accentua acest aspect, a compus un discurs în care Eleasar, fiul lui Yair, se debarasează de ideile sale timpurii despre folosirea violenţei. Cam atât despre Iosephus.

Adevărul mai puţin captivant este că cei care au ocupat Masada nu erau nici dogmatici religioşi implacabili, nici soldaţi îndoctrinaţi. Asediul nu este menţionat în sursele evreieşti pentru că evreii nu recunoşteau căderea Masadei drept o un fragment din istoria lor. Iosephus însuşi admite că sicarii nu erau toţi de origine evreiască (în ”Antichităţi iudaice”), fapt confirmat de arheologii care au găsit şi oase de porc pe platformă. Sicarii nu erau aşadar prea atşaţi de religia iudaică. Arheologic este dovedită şi prezenţa unor oameni care au încercat să fugă din faţa violentei. Pe de altă parte, copii ale unor texte descoperite pe platforma de la Masada se găsesc şi la Qumran, care, depinzând de viziunea asupra naturii sectare a manuscriselor de la Marea Moartă, pot sau nu pot dovedi prezenţa printre soldaţi a unui grup de fanatici. În alte circumstante Roma poate că nu s-ar fi obosit cu problema Masadei. Totuşi suferise umilinţe accentuate în prima fază a războiului, când legiunea a X-a Fretensis şi-a pierdut stindardul şi imperiul suferise deja tensiunea războiului civil. Apărătorii de la Masada trebuiau să fie omorâţi pentru a reîmprospata reputaţia invincibilităţii superputerii antice. Din punct de vedere militar, campania de la Masada era o acţiune insignifiantă ca strategie sau efort.