21 august 1965 – Proclamarea Republicii Socialiste România

Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit în 1965 în circumstanțe cel puțin neclare. După o scurtă luptă pentru putere, în fruntea partidului a venit Nicolae Ceaușescu. Dacă politica lui Gheorghiu-Dej era considerată conservator-stalinistă prin comparație cu noua linie politică hrușciovistă, Ceaușescu a părut inițial un reformist prin comparație cu neostalinismul lui Leonid Brejnev.

În 1965, numele țării a fost schimbat în Republica Socialistă România, iar cel al partidului în Partidul Comunist Român.

În primii săi ani petrecuți în fruntea partidului, Ceaușescu era popular atât în țară cât și în străinătate. Aprovizionarea cu alimente era bună, bunurile de larg consum au reînceput să apară, cenzura a fost slăbită și s-a înregistrat o deschidere culturală spre occident. Momentul de maximă popularitate a lui Ceaușescu a fost cel al discursului de condamnare a invaziei sovietice din Cehoslovacia din 1968. În scurtă vreme însă, popularitatea lui în țară a început să scadă, în ciuda bunului său nume în străinătate. România a continuat să aibă relații bune cu guvernele occidentale și cu instituțiile internaționale precum Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială. În timpul lui Ceaușescu, România a stabilit sau a păstrat relațiile diplomatice cu țări precum Germania de Vest, Israelul, China sau Albania, care din diferite motive aveau relații tensionate cu Moscova.

Perioada de libertate și prosperitate a fost însă relativă. Chiar de la începutul perioadei în care s-a aflat la putere, în 1966, Ceaușescu a hotărât introducerea unei noi politici demografice, luându-se măsura interzicerii avorturilor și contracepției și sprijinirea creșterii natalității.

Au existat numeroase încălcări ale drepturilor omului, abuzuri tipice statelor autoritare: o poliție secretă supradimensionată, cenzură excesivă, stabilirea de domicilii forțate pentru oponenții regimului, dar nu la aceeași scară ca în deceniul anterior.

În timpul regimului Ceaușescu, s-a desfășurat un proces de negociere între România, pe de-o parte și Israel și Germania de Vest pe de alta, prin care ultimele două au plătit sume de bani pentru a permite cetățenilor români de etnie evreiască sau germană să emigreze. Decretul Consiliului de Stat nr.402 din 1 noiembrie 1982 prevedea următoarele: „Persoanele care cer și li se aprobă stabilirea definitivă în străinătate sînt obligate să plătească integral datoriile pe care le au față de stat, unități socialiste și alte organizații. De asemenea, au obligația să achite în întregime pensiile de întreținere și orice alte datorii față de persoanele fizice. Persoanele cărora li s-a aprobat stabilirea definitivă în străinătate sînt obligate să restituie, în valută, statului roman, cheltuielile efectuate pentru școlarizare, specializare și perfecționare, inclusiv bursele, în cadrul învățămîntului liceal, superior, postuniversitar și doctorat.” Sumele plătite de statul german pentru compensarea cheltuielilor de școlarizare erau împărțite pe categorii, în funcție de nivelul de studii al persoanelor.

Ceaușescu a continuat politica de industrializare inițiată de Gheorghiu-Dej, succesul acesteia fiind însă mai puțin semnificativ ca pe vremea predecesorului său.

După o vizită în Coreea de Nord (1971), Ceaușescu a inițiat o politică megalomană de schimbare a țării (1974), prin așa-numita „sistematizare a teritoriului”. O mare parte a Bucureștiului a fost demolată pentru a face loc unor proiecte faraonice precum Casa Poporului, Centrul Civic, Bulevardul Victoria Socialismului etc. Căderea regimului ceaușist după revoluția română din 1989 a stopat procesul de demolare a satelor și a orașelor, dar a lăsat neterminate numeroase construcții, precum Biblioteca Națională, Centrul Cultural Român (noua clădire a Operei) și Casa Radio. În timpul campaniei de demolare de la sfârșitul deceniului al nouălea, când au fost făcute una cu pământul numeroase clădiri de o mare valoare istorică și artistică, capitala primise porecla „Ceaușima” – o aluzie glumeț-amară la Hiroșima.

Până pe la mijlocul deceniului al optulea, Bucureștiul, ca multe alte orașe, s-a dezvoltat, extinzându-se în special spre sud, est sau vest, prin construirea unor cartiere-dormitor la marginea orașului, unele, așa cum este Drumul Taberei, cu o valoare arhitecturală ridicată. În capitală au fost duse la îndeplinire mai multe planuri de conservare a monumentelor (în special în deceniul al șaptelea și începutul celui de-al optulea), dar programele de conservare au fost oprite după ce Ceaușescu a declanșat ceea ce este cunoscut sub numele de „Mica revoluție culturală”. Noua orientare cultural-politică a fost hotărâtă de Ceaușescu după vizitele făcute în Coreea de Nord și Republica Populară Chineză.

Marele cutremur din 1977 a adus uriașe pagube Bucureștiului, s-au prăbușit mai multe clădiri, multe au fost grav afectate. Cutremurul a fost unul dintre pretextele folosite pentru declanșarea marilor demolări din Capitală, demolări prin care au fost distruse nu numai clădiri grav avariate și fără o valoare istorico-culturală, dar și monumente de o mare importanță istorică sau bijuterii arhitectonice precum Mănăstirea Văcărești (1722), Bisericile Sfânta Vineri (1645) și Enei (1611), Mânăstirile Cotroceni (1679) și Pantelimon (1750), Stadionul Republica (Stadionul ANEF, 1926). Chiar și Palatul de Justiție, opera unuia dintre cei mai faimoși arhitecți români, Ion Mincu, era programată pentru demolare la începutul anului 1990, după cum arătau planurile de sistematizare.

S-a ajuns astfel ca, în locul unei politici de reconstrucție, orașul să fie supus demolărilor care făceau loc construcțiilor monumentale noi. În 1990, o analiză a Uniunii Arhitecților afirma că au fost distruse peste 2.000 de clădiri, 77 dintre ele având o mare valoare arhitecturală, cele mai multe dintre ele fiind într-o foarte bună stare. Printre clădirile care urmau să fie demolate se număra și cea a Gării de Nord, monument istoric, care fusese programată pentru demolare în 1992.

România socialistă a avut sisteme sanitare și de învățământ relativ bune, la nivelul celor din alte țări ale lumii în curs de dezvoltare. Nivelul lor a căzut însă spre sfârșitul anilor 1980, când era lipsă de medicamente, aparate medicale etc.

Nu toate proiectele industriale ale acestei epocii s-au dovedit a fi eșecuri: de exemplu, România și-a construit un sistem energetic eficient și o rețea de distribuție a energiei dezvoltată. În anii lui Ceaușescu s-a construit Metroul din București și un mare număr de locuințe în diferite orașe ale țării.

În deceniul al nouălea, Ceaușescu a devenit obsedat de ideile returnării datoriei externe contractate în Occident și de construire a unui palat (Casa Poporului) cu dimensiuni uriașe, alături de un cartier monumental la fel de grandios (Centrul Civic și Bulevardul Victoria Socialismului). Acestea au dus la crize de aprovizionare cu alimente și bunuri de larg consum. După 1984, în ciuda unor ani buni din punct de vedere agricol și a unei producții mari de alimente, a fost introdusă raționalizarea alimentelor de bază (ca un „mijloc de reducere a obezității”).

Pâinea, laptele, untul, uleiul comestibil, zahărul, carnea de porc, vită și de pui au fost raționalizate până la căderea regimului comunist în 1989, iar rațiile au scăzut neîncetat. În vreme ce cea mai mare parte a mărfurilor de calitate erau exportate, pe piața internă ajungeau de cele mai multe ori mărfurile refuzate la export. Banii obținuți din exporturi erau folosiți la plata datoriei externe și, după achitarea ultimei rate, la continuarea industrializării forțate.

Prin 1985, în ciuda marii capacități de rafinare și a producției importante de țiței, benzina a fost strict raționalizată, circulația în zilele de duminică a fost limitată iar cea din timpul iernii a fost „suspendată temporar” pentru autoturismele proprietate particulară. Numeroase autobuze și taxiuri au fost adaptate pentru funcționarea cu gaz metan. Electricitatea a fost raționalizată pentru a asigura funcționarea industriei grele. Cu toate acestea, întreruperile arbitrare de aprovizionare cu curent electric erau frecvente. Iluminatul stradal a fost redus, iar programul televiziunii naționale a fost micșorat la două ore pe zi. Emisia postului 2 al televiziunii naționale și a posturilor regionale de radio a fost oprită.

Distribuirea agentului termic în timpul iernii și a apei calde menajere a fost redusă, populația fiind obligată să apeleze la improvizații diferite sau, după cum s-a exprimat într-un discurs Ceaușescu, românii au îmbrăcat „o haină în plus”. Un decret din 1988 prevedea, că în toate spațiile publice trebuie menținută o temperatură sub 16oC pe timpul iernii, singurele instituții exceptate fiind școlile și grădinițele. Programul de funcționare a magazinelor a fost schimbat pentru a folosi pe cât posibil doar lumină naturală. Pe piața neagră, țigările Kent și cafeaua naturală au devenit adevărate monede de schimb, fiind folosite pentru procurarea oricărei mărfi sau serviciu. Deținerea de valută străină era interzisă, puținii români care intraseră legal în posesia acesteia puteau să o folosească exclusiv pentru cumpărarea de bunuri din rețeaua magazinelor de stat specializate (shopuri „Comturist”).

Controlul asupra societății ca întreg a devenit mult mai strict, cenzura a fost extinsă iar Securitatea a recrutat noi agenți-informatori și a mărit numărul de posturi telefonice puse sub observație. Numărul românilor care aveau dosare de urmărire a crescut. În conformitate cu dezvăluirile CSAS, în 1989 unul din trei români era informator al Securității. În aceste condiții, veniturile din turism au scăzut substanțial, numărul de turiști străini a scăzut cu 75%, cele mai importante agenții de turism străine care organizau vacanțe în România, au renunțat la afacerile din țară în 1987.

Canalul Dunăre-Marea Neagră, după un efort de aproape un deceniu, a fost dat în funcțiune. A fost început Canalul Dunăre-București. Lucrările la acest canal au fost abandonate în 1990. Au fost date în funcțiune mai multe canale de irigații. S-au făcut eforturi pentru îmbunătățirea sistemului de căi ferate prin electrificarea mai multor linii principale și prin crearea unui sistem modern de control al circulației. A crescut numărul de hidrocentrale, (cea mai importantă fiind cea de la Porțile de Fier de pe Dunăre) și a fost începută construirea centralei nuclearo-electrice de la Cernavodă. Flota maritimă a devenit una dintre cele mai mari din lume, dotată cu nave construite în mai multe șantiere navale, cel mai important fiind cel de la Constanța. A fost construit un nou port maritim, Portul Constanța Sud-Agigea. În țară au fost construite mai multe uzine ale industriei constructoare de mașini, chimice și de prelucrare a petrolului.

Moștenirea negativă a acestei perioade a fost o industrie grea supradimensionată, folosind metode de producție învechite, mare consumatoare de resurse, producătoare de mărfuri cu valoare mică sau de complexitate scăzută.[necesită citare] Capacitatea de rafinare a țării era de peste 10 ori mai mare decât necesarul, producția de oțel depășea de 2,5 ori, iar producția de aluminiu depășea de 5 ori nevoile țării. O mare parte a acestei supraproducții nu putea fi vândută la export la prețuri care să justifice importurile de materii prime. Industria ușoară era puțin dezvoltată, iar producția de bunuri de larg consum se afla la un nivel ridicol de mic. Numeroase bunuri de folosință îndelungată erau așteptate cu anii mai înainte de a fi cumpărate – pentru un automobil Dacia se aștepta peste 5 ani, în condițiile în care modelul de bază nu fusese schimbat de la cumpărarea licenței din anii 1960. Rețeaua națională de drumuri era într-o stare foarte proastă, aflându-se la nivelul anilor 1950, singura autostradă, București-Pitești, având o lungime de aproximativ 100 km.

Rețeaua telefonică era una dintre cele mai proaste din Europa, cu tehnologii din anii 1930-1960 și cu un număr insuficient de posturi telefonice. În România existau în 1989 aproximativ 700.000 de posturi telefonice la o populație de 23 de milioane de cetățeni. Postul național de televiziune emitea în timpul săptămânii numai 2 ore pe zi, în special materiale de propagandă, cei mai mulți români alegând să urmărească emisiunile televiziunilor din statele vecine (Bulgaria, Serbia, Ungaria sau Uniunea Sovietică), în zonele în care semnalul acestora era suficient de puternic, folosind antene artizanale sau mici antene parabolice. Aproape că nu existau computere personale la populație, în întreprinderile de stat existând un număr redus de calculatoare, folosite în producție.

S-au făcut investiții în industrie fără nicio preocupare pentru protecția mediului. Nivelurile de poluare erau foarte crescute chiar și pentru standardele mai permisive din Europa Răsăriteană comunistă. Printre cele mai poluante întreprinderi s-au numărat fabrica de negru de fum de la Copșa Mică și combinatul siderurgic de la Hunedoara. Ceaușescu a aprobat planuri, parțial puse în practică, pentru desecarea unor întinse terenuri din Delta Dunării și exploatarea agricolă a zonei.