23 ianuarie 1465 - Ștefan cel Mare al Moldovei cucerește cetatea Chiliei

Prima încercare de a reîntoarce prin forță Chilia – important avanpost danubian – a fost făcută de Ștefan cel Mare în 1462. Pe atunci Chilia era mărul discordiei între domnul Moldovei și Vlad Ţepeș, vasal al Coroanei maghiare. Cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil consemnează colaborarea dintre Ștefan cel Mare și fl ota otomană: „Așadar acest domn (Ștefan cel Mare) adunându-și oastea ţării, a plecat în grabă spre flota împăratului (sultanul Mehmed al II-lea) de-a dreptul la orașul Chilia, cu gândul să facă legătura cu comandantul fl otei. Și după ce s-a unit cu oastea împăratului, au împresurat amândoi orașul si, bătându-1 mai multe zile, au fost respinși si au pierdut câţiva oameni”(Chalcocondil 1958: 286). În timpul atacului, voievodul moldovean a fost rănit cu o archebuză sau bombardă în picior. Cronicarul moldovean Grigore Ureche relatează: „În al

șaselea an a domnii lui Ștefan vodă, în anii 6970 (1462 – n.a.), iulie 22, loviră pre Ștefan Vodă, cu o puscă în glezna la cetatea Chiliei” (Ureche 1990: 40). De această dată fortificaţia a rezistat atacurilor armatei moldovenești și fl otei otomane. După eșecul asediului, moldovenii au intrat în Ţara Românească, dar au fost opriţi de trupele lui Vlad Ţepeș. Cronicarul bizantin Ducas menţionează că la acea vreme localnicii au fost îngrijoraţi de pregătirile militare ale turcilor (Ducas 1958: 426-427).

În anul 1465 Ștefan cel Mare a izbutit să încorporeze Chilia în componenţa Ţării Moldovei. Grigore Ureche relatează: „Văleatul 6973 (1465 – n.a.), meseța ghenarie 23, adunându Ștefan vodă multă oaste de țară, vrându să răscumpere cetățile carile le luase 80 păgânii de la alți domni, pogorât-au cu toată puterea sa spre cetatea Chiliei. Și sosindu la cetate miercuri spre joi, la miază-noapte, au încunjurat cetatea. Însa joi nu s-au apucat de harțu, iară vineri dins-de-dimineață au început a bate cetatea și așa toată ziua s-au hărțuit până în seară. Iară sâmbătă se închinară cei din cetate și intră Ștefan vodă în cetatea Chiliei. Și acolo petrecând trei zile veselindu-să, laudându pre Dumnezeu, îmblânzea oamenii în cetate” (Ureche 1990: 40). Același eveniment este reţinut și în „Cronica moldo-germană”: „1465. În luna ianuarie, în ziua de 23, într-o joi la miezul nopţii, veni Ștefan

Vodă la Chilia, cu pace bună, spre toate părţile, și vineri dimineaţa bătu și atacă toată ziua poarta cetăţii și o luă cu multă trudă. Aici șezu el trei zile și pentru că se predară și cei din oraș, puse Ștefan Vodă pe Isaia, cumnatul său, pârcălab la Chilia” (Chiţimia 1942: 60).

La plecare, voievodul moldovean a așezat la Chilia doi pârcălabi: Isaia, care s-a evidențiat în timpul asediului, și Bucium (Eșanu 2013: 84). Acești boieri au administrat cetatea până în 1466.

Între timp, Radu cel Frumos, stăpânitor al Chiliei la 1465, s-a plâns suzeranului său Mehmed al II-lea pe Ștefan cel Mare. Sultanul intenționa să recucerească Chilia și să pedepsească pe voievodul moldovean, dar acesta i-a trimis daruri, acceptând o sporire a haraciului de la 2000 la 3000 de ducaţi. Sublima Poartă, având probleme majore pe alte direcţii strategice, s-a mulţumit cu cele trimise de Ștefan cel Mare, astfel reîntoarcerea avanpostului danubian fi ind amânată.

Următorii 19 ani reprezintă perioada de maximă ascensiune a Chiliei. Recăpătând cele două porturi danubiene, Chilia și Cetatea Albă, Ţara Moldovei s-a afi rmat ca o mare putere pontică. Acum gurile Dunării – „porţile Europei” erau deschise. Chilia, al doilea oraș din Principatul Moldovei după numărul populației după Cetatea Albă (15000 de locuitori), a devenit un important centru de comerţ prin care tranzitau mărfurile aduse din Orient, pentru desfacerea lor pe continentul european. Până la portul Chiliei ajungea drumul comercial al Brăilei.

În anii 1475 și 1476 Chilia a rezistat atacurilor oastei sultanului Mehmed al II-lea (Iorga 1900: 143, 146, 149). Cu toate că Ţara Moldovei și-a păstrat atunci hotarele, Ștefan cel Mare se aștepta la o nouă incursiune otomană. În 1477 domnul moldovean a comunicat Senatului Veneţiei un mesaj de maximă îngrijorare prin solul său Ioan Tzamblakon: „Știu că turcul va veni în vara aceasta iarăși asupra mea, pentru cele două ținuturi, al Chiliei și al Cetății Albe, care le sunt foarte supărătoare”

Riscul unei eventuale campanii otomane a accelerat fortificarea Chiliei.

În vara anului 1479 Ștefan cel Mare începe construcţia/reconstrucţia cetăţii de piatră de pe ţărmul basarabean. Cronicarul Grigore Ureche menţionează: „Văleato 6987 (1479 – n.a.) iunie 22 au început Ștefan cel Mare a zidi cetatea Chiliei și au sfârșit-o în același an, iulie 16” (Ureche 1990: 48).

În cazul de faţă poate trezi nedumeriri termenul extrem de scurt de efectuare a lucrărilor de construcţie (doar 25 de zile!), dar cu implicarea unui număr impresionant de meșteri și ajutoare (25000 de persoane) fortifi caţia, totuși, putea fi înălţată.

Un zid interior diviza cetatea Chiliei (astăzi inexistentă), după exemplul Cetăţii Albe, în două părţi distincte: Cetatea exterioară, căreia îi corespundea „curtea civilă”, și Cetatea de mijloc, căreia îi corespundea „curtea de mijloc”. Acesteia i se alătura cea de-a treia curte, „curtea garnizoanei”, ce împrejmuia vechea citadela de piatră. „Curţii de mijloc” și „curţii garnozoanei” le corespundea Cetatea interioară. Cea de-a patra curte, „curtea citadelei” sau „curtea comandantului militar”, era delimitată de zidurile citadelei. „Curtea civilă” adăpostea comunitatea orășenească în caz de pericol, „curtea de mijloc” juca rolul unei zone tampon între civili și militari, „curtea garnizoanei” era destinată efectivului militar, iar „curtea citadelei” reprezenta ultimul azil al întregii piese defensive. Printre dispozitivele de fl ancare se numărau mai multe turnuri: Turnul Muniţiilor, Turnul Armelor, Turnul Comandantului, Turnul Farului, Turnul Sângeros, Turnul Închisorii, Turnul Fetei, Turnul Arapului, Turnul Lânii, Turnul Meiului, Turnul Roșu, Turnul Plat, Turnul Crăpat, Turnul Pesmetelui, Turnul de pe Înălţime ș.a. Pe timpul lui Ștefan cel Mare au fost construite turnuri

obișnuite, cu gol interior, turnuri „pline” și „turnuri de artilerie”. Secţiunile lor puteau

fi pătrate, dreptunghiulare, circulare, hexagonale, octogonale și în forma literei D. Fortificaţia avea două rânduri de ziduri, fără șanţ, dinspre Dunăre, iar dinspre uscat – trei rânduri, cu șanţ. În șanţul de apărare se abătea apa din Dunăre. Căile de circulaţie legau Poarta cea Mare a cetăţii cu trei Porţi dinspre apă, Poarta cea Mică, Poarta Breslei și Poarta Grecească.

În vara anului 1484 Chilia și Cetatea Albă au fost asediate de trupele otomane în fruntea cu sultanul Baiazid al II-lea, sprijinite de munteni și tătari din Crimeea (Iorga 1900: 156-159). Oastea turcească număra circa 60000 de oameni, fi ind dotată cu 100 de nave maritime și artilerie grea de asediu, iar cea muntenească condusă de vasalul sultanului Vlad Călugărul avea circa 20000 de oșteni. Numărul luptătorilor tătari conduși de Mengli Giray care au participat doar la luarea Cetății Albe, diferă de

la o sursă la alta, variind între 15000 și 50000. În scrisoarea lui Bayezid al II-lea către negustorii raguzani din 2 august 1484 sunt menţionaţi tocmai 70000 de tătari: „Cu ajutorul lui Allah, am trecut Dunărea, unde a venit hanul cu șaptezeci de mii de războinici și ni s-a închinat, punându-se cu ai săi sub poruncile noastre, împreună cu toţi oștenii munteni. Și am purces de acolo. Și am venit întâi la o cetate a lui Ștefan, zisă Chilia, care e cheie și poartă a toată Ţara Moldovei și a toată Ţara Ungurească și a ţărilor de la Dunăre”.

La 5 iulie otomanii au atacat cetatea Chilia dinspre uscat și de pe apă. Cronicarul turc Sa’adeddin Mehmed consemnează că „șahul ajungând în zori de zi la Chilia, a împresurat cetatea”. Asediul extrem de violent este descris de umanistul polon Johannes Ursinus: „Turcii au plasat din toate părţile mașinile de război, care se numesc bombarde, ei au asediat orașul și permanent împroașcă din aceste mașini cu pietre enorme locurile unde se află edificiile… Turnurile se distrug după ce pietrele nimeresc în ele, iar cea mai mare parte a zidului se dărâmă…” (Iorga 1900: 279). Ștefan cel Mare, fiind cu oastea sa la Obluciţa, nu a putut interveni fără a avea mari pierderi. Grigore Ureche

consemnează: „Ștefan Vodă la gol n-a îndrăznit să iasă, ci numai la strâmtori nevoia de

le făcea zminteala”). Garnizoana moldovenească a rezistat zece zile. Cronicile relatează că fortăreaţa a fost cucerită doar după ce atacatorii, folosind artileria, au reușit să dărâme turnurile și au făcut spărturi mari în ziduri.

Totuși unele izvoare de epocă pun faptul îngenuncherii cetăţii lui Ștefan cel Mare pe seama trădării – astfel Malatesta, secretarul regelui polon Sigizmund, consideră că întăritura a fost pierdută de moldoveni din cauza trădării „pârcalabului «Mamalacco» (Maxim?)” (Iorga 1900: 162). Această informaţie concordă cu cea oferită de Așik pașa zade care scrie că „un om care era eminul acestei cetăţi a venit și a intrat în cortul unui vizir de-al padișahului” (Chirtoagă 1999: 142). „Acest emin ar fi spus: «Cetatea este a padișahului», adică a sultanului. Nu este exclus să fi fost unul dintre negustorii orașului, mai cu seamă din cei de origine străină, care în cazuri similare treceau ușor de partea otomanilor” (Chirtoagă 1999: 142). În cronica „Istoria sultanului Baiazid” („Tarih-i Sultan

Baiazid”) sunt incluse următoarele știri: „Necredincioșii dinlăuntru prejudiciaţi, ne mai având putere faţă de cucerirea oamenilor casei Islamului, conform tradiţiei (musulmane – n.a.) au remis fortăreaţa prin aman (predare)”). Iată ce scrie despre cucerirea Chiliei și Cetăţii Albe Grigore Ureche: „Baiazit împăratul turcescu cu mare oaste au intrat în ţară și au bătut Chilia și Cetatea Albă, însă nu singur în puterea sa, ce și Vladul vodă Călugărul, domnul muntenescu, cu muntenii, încă au mers într-ajutoriu împăratului, cum s-au pomenitu mai sus că au făcut vicleșug asupra stăpânului său, lui Ștefan vodă, de au datu ajutoriu turcilor. Și miercuri, în patrusprăzece zile iulie, au luat cetatea Chilia, în zilele lui Ivașco și Maxim părcălabii” (Ureche 1990: 49). În urma acestor operațiuni militare a fost încheiată „pacea de onoare”, dar otomanii au încălcat prevederile acesteia. A urmat o răfuială cruntă cu populaţia locală. O mare parte din orășeni a ajuns pe pieţele de sclavi, cealaltă parte a părăsit Chilia din propria iniţiativă. Sultanul le-a permis „necredincioșilor” să plece și să se instaleze cu traiul în alte așezări, inclusiv și în cele administrate de Ștefan cel Mare; de același drept au beneficiat și preoţii creștini ce locuiau pe teritoriul cetăţii. Casele părăsite de orășeni rămâneau la dispoziţia militarilor otomani, care preferau să se așeze în spaţiul intramuros.

Victoria sultanului Baiazid al II-lea a constitut o lovitură grea pentru Ţara Moldovei.

Unii cercetători consideră că în urma acesteia, Ștefan cel Mare a fost nevoit să accepte statutul de vasal al Imperiului Otoman și să plătească tribut anual sultanulu. Însă istoricul Gh. Gonţa afirmă că voievodul a încheiat doar pacea cu padișahul otoman și nu a devenit vasal al Porţii, deoarece „regimul de dar al-ahd (țara păcii, țara legământului) în epoca lui Ștefan cel Mare n-a cunoscut

trecerea la suzeranitatea otomană, fi e și protectoare” (Gonţa 2013: 6).

Din iulie 1484 vestita întăritură de pe malul stâng al Dunării îi aparţine Semilunii. Otomanii o numeau Eni Kili (Chilia Nouă). Aici a fost cantonată o garnizoană formată din ieniceri cu un dizdar în frunte. Fortifi caţia de vizavi din insulă, numită de otomani Eski Kili (Chilia Veche), a devenit punct vamal și bază pentru nave militare. Mai târziu, la 5 august 1484, turcii au cucerit și Cetatea Albă, o a doua „poartă pontică” a Principatului Moldovei. Sultanul Bayezid al II-lea a așezat între cele două fortăreţe „o oaste tătărească împreună cu hanul lor numit Murtaza, pentru că aceștia […] să le păzească și să împiedice apropierea ghiaurului” (Guboglu, Mehmet 1966: 137).

Pierderea celor două fortificaţii importante, Chilia și Cetatea Albă s-a răsfrânt negativ asupra sistemului defensiv moldovenesc, dar și asupra întregii economii a ţării. În același timp, a fost desăvârșit controlul defi nitiv asupra Mării Negre, numită de turci Karadeniz, care a devenit pentru trei secole un adevărat „lac otoman” (Boldur 1992: 241).

Acum Poarta putea declanșa oricând intervenţii armate în interiorul Ţării Moldovei, menţinând-o în stare de nesiguranţă și obligând-o să accepte anumite condiţii impuse de sultan.

Cetatea Chilia a fost stăpânită de otomani până în 1812, când, odată cu nexarea Basarabiei de către Imperiul Rus, urmează destinul provinciei respective, cu excepția perioadei 1856-1878, când Basarabia de sud este reîntoarsă Moldovei (după Unirea din 1859, în componența României). Urmele vechii cetăți pot fi vazute în localitatea Chilia Nouă din regiunea Odesa (azi în Ucraina). Cetatea este în ruine, complet abandonată de autoritățile din România, Republica Moldova și Ucraina. În prezent, din cetate nu a mai rămas decât un turn (aparent, capela cetății) care se află pe teritoriul privat al unei întreprinderi industriale.