9 ianuarie 1985 – Demolarea ansamblului mănăstiresc Văcăreşti

  Odată ajuns pe tronul Țării Românești, Nicolae Mavrocordat, domnitor fanariot luminat, iubitor de cultură și inițiator de reforme, și-a propus ridicarea unui măreț locaș de rugăciune care să aibă și funcția de reședință domnească, și care prin dimensiuni și bun gust să îl reprezinte. Locul ales pentru impozanta ctitorie a fost coama “dealului Văcărești”, cum era cunoscut de bucureșteni, de fapt un promontoriu al cornișei terasei inferioare a Dâmboviței, care domina capitala în partea de SE.

  Construcția începută în 1716 a fost curând întreruptă din cauza răpirii domnitorului de către un detașament austriac, și reluată după eliberarea lui Mavrocordat din detenția executată în Ardeal, și ungerea ca domn a doua oară.

  Lucrările au fost terminate în 1722, iar la 24 septembrie 1724 a fost sfințită biserica mănăstirii cu hramul “Sfânta Troiță” – clădire grandioasă, însumând o seamă de elemente arhitectonice brâncovenești si influențe ale barocului muntean, considerată de unii istorici ca o încununare a stilului brâncovenesc din Țara Românească.

  În 1730 Nicolae Mavrocordat moare de ciumă și este îngropat la Văcărești, în incinta bisericii.

  În dragostea lui pentru cultură, voievodul a înființat aici o școală în limba elenă, o tiparniță de sub teascurile căreia au văzut lumina zilei câteva cărți importante în 1741 și, ceea ce este mai important, a instalat la Văcărești o bibliotecă de proporții, cunoscută ca fiind una dintre cele mai mari și mai complete din Europa acelei epoci (un catalog al bibliotecii din 1723 care se păstrează confirmă numărul de 237 de autori). Din păcate, după moartea domnitorului, biblioteca s-a împrăștiat.

  În 1736, Constantin Mavrocordat, fiul lui Nicolae și succesor al său la tronul Țării Românești, aduce completări ansamblului, ridicând un superb paraclis – adevărată bijuterie arhitectonică – pe latura de răsărit și, totodată alte câteva clădiri care au format o nouă incintă, mai mică, în partea de apus a celei dintâi.

  După anul 1848, Mănăstirea Văcărești a devenit temniță pentru lideri Revoluției de la 1848. Abandonată parțial între 1850 și 1964, începând cu 1864 mănăstirea a devenit închisoare cu caracter temporar, până la 1868, an în care a devenit în mod oficial închisoare publică, fiind reamenajată ulterior, corespunzător.

  Penitenciarul, situat în partea de sud a orașului, a fost înființat în același an (1864) în cadrul fostei Mănăstiri Văcărești, unde inculpații găsiți vinovați de infracțiuni de presă erau deținuți din 1861.

  Până în 1930 s-a format la Văcărești un spital abilitat complet pentru pacienți cu boli infecțioase, incluzând o secție de tuberculoză și două săli de operație.

  De la instaurarea guverării comuniste în 1945 și până la închiderea penitenciarului, în 1973, închisoarea Văcărești a reprezentat o închisoare de tranzit atât pentru criminali comuni, cât și pentru deținuți politici. Cei judecați alături de Ion Antonescu au fost deținuți aici, la fel ca și Mircea Vulcănescu și o mulțime de alte figuri, mulți dintre prizonieri fiind în detenție administrativă sau cu pedepsele expirate. Până la sfârșitul anului 1953, închisoarea, supraaglomerată, caza între 2800 și 3000 de persoane, fiind de la 100 până la 300 de deținuți per celulă. Deținuților nu li se permitea corespondența, pachetele cu alimente sau vizitele.

  Pe 2 decembrie, 1984, șantierul a fost vizitat de Nicolae și Elena Ceaușescu, însoțiți de Patriarhul Iustin Moisescu. Ceaușescu i-a propus Patriarhului să facă în Mănăstirea Văcărești Institutul Teologic pentru care există bani de la ONU. Patriarhul a refuzat să ia localul în primire până nu este complet renovat, deoarece se temea ca Ceaușescu să nu dispună mutarea sediul Patriarhiei la Văcărești.

  Atunci Nicolae Ceaușescu a dispus demolarea mănăstirii. Deși mai mulți intelectuali, Constantin Noica, Geo Bogza, Mihail Șora, Dan Nasta, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Răzvan Theodorescu, Dinu C. Giurescu, Grigore Ionescu și Peter Derer au semnat un memoriu pentru salvarea mănăstirii, demolarea acesteia a început în toamna anului 1985.

  În ciuda protestelor și intervențiilor Bisericii Ortodoxe Române, oamenilor de cultură din țară și de peste hotare, organizațiilor și instituțiilor internaționale, între 11-15 decembrie 1986 a fost demolată biserica, iar în 1987 întreaga Mănăstire Văcărești a fost rasă de pe fața pământului pentru a elibera terenul în vederea construirii unui complex de clădiri pentru justiție, în care trebuiau să se instaleze Ministerul Justiției, Procuratura Generală, Tribunalul Suprem și alte instanțe judecătorești. După ce în 1988 a început turnarea fundațiilor, în 1990 lucrările au fost abandonate. Nici măcar dealul nu a fost cruțat, el fiind aproape total distrus.

  În incinta Mănăstirii Văcărești, cu puțin timp înainte de demolare, Sergiu Nicolaescu a turnat câteva scene de luptă, cu tancuri, pentru filmul “Noi, cei din linia întâi“, aducând grave deteriorări ansamblului, precum fracturarea crucii din marmură a unuia dintre ctitorii mănăstirii, domnitorul Constantin Mavrocordat, forțarea lacătelor și a drugilor de fier care închideau paraclisul, precum și a ușii altarului Bisericii mari, fapt ce a determinat intervenția la forurile superioare a personalului Muzeului de Istorie a Municipiului București.