Barbu Dimitrie Știrbei (n. august 1799, Craiova – d. 12 aprilie 1869, Nisa) a fost domn al Țării Românești în perioadele iunie 1849 – 29 octombrie 1853 și 5 octombrie 1854 – 25 iunie 1856.
Pe tron s-a dovedit a fi un conducător prudent, activ și bun organizator. Greutățile pe care le-a avut de înfruntat, erau: întreținerea armatei de ocupație ruso-turce (sarcină rămasă și după Convenția de la Balta Liman din 1849) și să facă față puterii prea mari avute de comisarii extraordinari.
Abia în 1851, după ce țara se înglodase în datorii grele, a putut să obțină retragerea ocupanților. Știrbei, prin economii și controlul sever al cheltuielilor, a reușit să scadă două treimi din datoriile țării și a găsit timp și mijloacele necesare chiar și pentru activități constructive.
A ridicat teatrul din București, a redeschis școlile închise pe timpul Revoluției de la 1848, a mai îmbunătățit dispozițiile Regulamentului Organic cu privire la țărani.
Organizarea Tarii Romanesti pe baza Regulamentului Organic, incepand din anul 1831, a pus printre altele si problema organizarii scolii nationale in limba romana, invatamantul primar a fost etatizat, devenind sarcina publica. Art. 364 din acest regulament prevedea ca ,, invatatura publica trebuie sa fie obiectul ingrijirii si privegherii stapanirii, ca cresterea tinerilor sa fie intemeiata pe inceputurile celui mai sanatos moral.” Pe baza acestui articol, in toate orasele resedinta de judet s-au infiintat, scoli primare, numite si scoli ,,nationale” sau ,,incepatoare”.
Prin ofisul generalului Kiselev nr.20 din 20 martie 1833 s-a aprobat si legea de organizare a acestor scoli, cunoscuta sub titlul ” Regulament al scoalelor publice din Principatul Tarii Romanesti”, ce numara 258 de articole, grupate in cinci mari capitole.Retinem insa faptul ca in cele doua legiuiri nu gasim nici o referire pentru invatamantul de la sate.
Interesati in a tine pe clacas in intuneric, boierii de la conducerea tarii au tot amanat, timp de cativa ani, punerea in aplicare a acestui articol, care ar fi dus la organizarea unor scoli pentru fiii taranilor in toate satele. In acelasi scop au lasat toata problema subventionarii scolilor de la sate pe seama taranilor. Acestia trebuiau sa construiasca localurile,sa plateasca pe invatator si servitor, lemnele pentru incalzit si altele, ceea ce constituia o grea povara pe capul taranului, care ducea o viata de mizerie si ai carui copii erau dez-bracati si flamanzi.In astfel de conditii luptau Petrache Poenaru si fostii sai elevi de la Sf. .Sava ca sa puna bazele unei scoli satesti mai bine organizata.
Mosierii, pentru a nu le scapa din mana clacasii, aveau o atitudine negativa fata de aceasta actiune cu caracter progresist Atitudinea potrivnica a stapanirii si indeosebi a Obstestei Adunari in aceasta problema a fost demascata cu tarie de Petrache Poenaru, directorul Eforiei scoalelor.
Cu astfel de membri, chiar daca Petrache Poenaru si alti voitori de bine ai scolii sa testi ar fi intocmit un proiect de lege pentru astfel de unitati scolare, cu greu ar fi trecut prin Obsteasca Adunare. Asadar s-a trecut la organizarea invatamantului satesc fara sa existe o lege in acest sens. Articolele legii au fost inlocuite cu circulari si cu adrese ale Eforiei scoalelor catre ocarmuirile judetene si subocarmuirile plasilor.
Iata prima circulara, din 14 ianuarie 1838 trimisa la ocarmuirile judetelor, amintind de articolul 8 din Legea pentru seminarii cu privire la infiintarea scolilor de la sate. Pentru importanta sa il reproducem in intregime:
,,Copie dupa Porunca circulara catre ocarmuirile judetelor de la Departamentul din Launtru. In proiectul al II-lea pentru seminarii, protopopi si preoti, la articolul 8 sa cuprinde: ca in fiecare sat se va tine pe langa preoti si un cantaret, care va primi osebit cate 2 chile de bucate pe fiecare an si cate 2 lei pe an de la fiecare enorias satean platindu-i-se unul la Sf. Gheorghe si celalalt la Sf. Dumitru, vor fi insa datori acei can tareti sa invete copiii satului carte si cantari si fiindca coprinderea acestui articol din regulament nu se gaseste pus in lucrare in nici un sat. De aceea se scrie acelei ocarmuiri ca sa se inteleaga cu toti proprietarii judetului si sa puie in lucrare textul regulamentului infiintandu-se prin toate satele scoli pentru copiii satenilor cat si pentru ceea ce prevede incaperea scolii, proprietarii vor chibzui cele mai inlesnitoare indemnatice mijloace ca sa se poata tine scoala intr-o incapere potrivita cu numarul scolarilor,incat si invatatura lor sa se poata face cu toata ceruta oranduiala si sanatatea lor sa nu se vatame. Invatatura copiilor de prin sate se va urma numai pe vreme de iarna, adica de la 1 noiembrie si pana la sfarsitul lui martie,ca in lunile celelalte sa se indeletniceasca cu lucrarea pamantului, aducand ajutor parintilor lor; Departamentul este bine incre-dintat ca toti proprietarii vor imbratisa cu bucurie aceasta lucrare,care priveste la lu-minarea neamului,singura fericire a unui norod,ocarmuirea de urmare ce va face intru aceasta sa raporteze fara zabava.
Acestea au constituit greutati in aplicarea unei idei dintre cele mai frumoase si progresiste, scoala pentru copiii de clacasi, dar dorinta taranilor de a se adapa la acest izvor va fi atat de mare incat vor reusi sa suporte si sa depaseasca aceste piedici, contribuind cu bani si munca necesara la bunul mers al scolii.
Prima actiune ce trebuia intreprinsa in vederea organizarii scolilor satesti era legata de alegera si pregatirea invatatorilor, care sa dea cunostintele necesare fiilor de tarani.
Tinerii alesi spre a da invatatura de carte fiilor de sateni se numeau candidati de invatatori. Ei erau obligati sa participe la cursurile de pregatire organizate in timpul ve- rii la scoala normala. Aceste cursuri trebuiau urmate 2 -3 ani si durau de la 23 aprilie pana la 1 iulie si de la 15 august pana la 26 octombrie. Numai in anul 1838 aceste cursuri au durat doar 2 luni. Dupa acest timp de pregatire li se scorda titlul de invata-tor, dandu-li-se si atestate (diplome) dupa sustinerea unui examen. Stagiul era mai re- dus pentru tinerii ce dadeau dovada ca poseda cunostintele necesare spre a putea fi nu mit invatator. Pentru a fi candidat la o scoala trebuia sa aiba stiinta de carte (sa stie sa scrie,sa citeasca si unele cunostinte de aritmetica)si sa locuiasca in satul respectiv.Mai tarziu candidatilor li s-a cerut si un inscris, ca nu va parasi scoala un anumit numar de ani (5, 7 sau 10).Sarcina pregatirii primilor candidati a revenit profesorului Alexie Po-povici in anul 1838, iar dupa decesul acestuia, profesorului Grigore Constantinescu in tre anii 1838-1842 si apoi profesorului Vasile Urzescu, pana la revolutia de la 1848, de la scoala normala din Rusii de Vede, desi resedinta judetului se mutase intre timp, de la Rusii de Vede la Zimnicea si apoi la Turnu Ma-gurele.Profesorii, A. Popovici si V. Urzescu,ca si bunicul invatatorului Petre Stroescu, baciul Adam Mocanul(stiutor de carte) erau din Ardeal si se stabilisera, impreuna cu alti ardeleni, in Tara Romaneasca, deoarece in Transilvania romanii erau aspru persecutati de autoritatile austriece si maghiare.
Dupa cum se stabilise prin legiuirea scolara,intocmita in anul 1832, in primele doua clase din scolile incepatoare, invataturile se predau dupa metodul lancasterian si elevii din aceste clase invatau impreuna, in aceeasi sala, cu un singur invatator. Odata cu infiintarea scolilor satesti, in anul 1838, din lipsa de invatatori si la sate s-au format tot doua clase, cu un singur dascal si o singura sala de clasa, folosindu-se tot metoda lancasteriana. Aceasa sala cuprindea bancile, asezate in centru, la marginile bancilor erau semicercurile,prinse in perete, iar in fata bancilor era scaunul (catedra) invatatorului. Prima banca era cu nisip si servea ca elevii sa exerseze pentru desenarea literelor si a cifrelor deoarece in acea perioada nu existau caiete pentru scris.
Intr-o zi de scoala orarul se desfasura astfel: dimineata intre orele 9 – 12, iar dupa amiaza intre orele 14 – 16, deci erau 5 ore de invatatura in fiecare zi. Intrati in clasa, elevii treceau, mai intai, in banci, unde scriau timp de o ora. Se incepea cu scrierea de la banca de nisip. Aici invatau cei care veneau pentru prima oara la scoala. Ei se numeau ,,nisipari”. In ora urmatoare, elevii treceau la semicercuri, impreuna cu monitorii lor.Aici se facea citirea lectiilor. In ora a treia, elevii plecau acasa, in scoala ramanand numai mo-nitorii, pentru ,,a lua” lectii de la invatator. Dupa amiaza,in prima ora se facea scriere cifrelor si exercitii de aritmetica,iar in ora urmatoare se trecea la semicercuri,unde se citeau texte religioase sau se invatau rugaciuni ori se dadeau,,povete”despre cresterea vitelor ori lucrarea pamantului . Ordinea obiectelor din orar se schimba in functie de numarul de ore stabilit pentru fiecare obiect (de fapt numarul de table) sau de cunostintele acumulate de elevi.
Potrivit prevederilor paragrafului 43 din Regulamentul scoalelor, elevii se asezau in banci,, dupa a lor sporire la invatatura”, astfel ca cei din banca a doua erau mai avansati decat cei din banca intai, cei din banca a treia mai inaintati decat cei din banca a doua s.a.m.d. In perioada in care se afla in fiecare din banci, scolarul trebuia sa-si insuseasca o anumita parte din programa scolara pentru clasa respectiva(se prevedea ce anume ,,table” va trebui sa citeasca si ce ,,modeluri” sa scrie). In general, un elev silitor nu statea intr-o banca mai mult de o luna.
Prin urmare, in fiecare luna, scolarii silitori treceau in alta banca.Pentru o clasa de la scolile satesti se prevazuse 6 banci,pentru cele 6 luni de carte (la orase erau 10 banci pentru cele 10 luni de carte), iar programa scolara era impartita in 6 parti, cate o parte (o despartitura) pentru fiecare banca ( la orase programa era impartita in 10 parti pentru cele 10 banci).
Elevul care ,,absolvea” si banca a 6-a la scolile de la sate in luna a 6-a (la orase, banca a 10-a in luna a 10-a) era considerat promovat in clasa a II-a. Cu infiintarea clasei a II-a,invatatura se desfasura astfel: elevii din clasa a II-a treceau la semicercuri pentru citire, in prima ora, in timp ce colegii lor din clasa a I-a sedeau in banci pentru scriere, dupa care,in ora urmatoare se schimbau ,,rolurile”.
Datorita acestui sistem, retinem faptul ca, scolarii puteau sa se inscrie la scoala in orice luna a anului. La inscriere, invatatorul cerceta nivelul de pregatire al elevului si, in functie de raspunsurile date il trecea in banca respectiva. Este interesanta ideea aceasta ca fiecare banca sa cuprinda scolari care sa aiba acelasi nivel de cunostinte.Elevul silitor pu- tea sa-si insuseasca invataturile intr-un timp mai scurt si deci avea posibilitatea sa treaca mai repede intr-o banca superioara, dupa cum cel lenes putea sa ramana in aceeasi banca si cu alta serie.
Un elev care absenta de la scoala, indiferent de motiv, la revenire se aseza tot in banca in care fusese, desi colegii lui se gaseau acum cu o banca sau doua mai sus. Despartirea sau treapta de invatatura in care se gasea scolarul la sfarsitul unei luni era mentionata in catalogul clasei. Se stia, despre fiecare elev, care era gradul lui la invatatura, in orice moment al anului. Se stia, de asemenea, care sunt tablele lancasteriene corespunzatoare unei despartituri sau banci. Din cele aratate mai sus, se desprinde concluzia ca ,,desparti-rea” oferea invatatorilor posibilitatea de a asigura predarea lectiilor in functie de nivelul si puterea de intelegere a elevilor. Gruparea scolarilor in astfel de despartiri era, in acele conditii o necesitate, datorita numarului mic de invatatori.
Programa scolilor satesti din anul 1857 prevedea:
La clasa I: 1) Silabisire si citire; 2) Scriere dupa model; 3) Invatarea rugaciu-nilor ; 4) Printipuri de numeratie si calculul din gand.
La clasa a II – a: 1) Citire libera pe diferite carti; 2) Scriere dupa modelu si dictando; 3) Catehismul religiei crestine; 4) Cele patru lucrari simple ale aritmeticii”.Pentru aritmetica, instructiunile prevedeau ca invatatorul va face ,,osebita lectie” cu scolarii din clasa a II – a , dupa plecarea acasa a celor din clasa I.”
Aceasta programa, dupa cum se observa, este asemanatoare cu programa celor 2 clase (despartituri) aprobate prin ofisul domnesc nr.32 din 28 februarie 1847 (Legea Bibescu ), dar mai ales cu cea de la scolile primare de baieti, de la orase, aprobata prin ofisul din 17 octombrie 1850, dat de domnitorul Barbu Stirbei. La orase se invatau 4 clase, iar anul scolar avea 10 luni, fata de scolile satesti, unde invatau 2 clase, a cate 6 luni si are in continuare un pronuntat continut religios.
La 24 ianuarie 1862 este dat mesajul domnesc adresat camerelor impreunate prin care se prevedea ,,reorganizarea fundamentala a instructiei publice pentru a o aseza pe nis te baze mai solide, care sa garanteze buna crestere morala si intelectuala a junimii”.
Pe 24 aprilie 1862, prin decret, aprobat de catre domnitorul, Al. I. Cuza, Eforia scoalelor din Bucuresti (Tara Romaneasca) si Consiliul scolar din Iasi (Moldova) au fost desfiintate si in locul lor a fost creat Consiliul Superior al Instructiei Publice, a carui durata era stabili-ta pana la elaborarea noii legi a instructiei.
METODE DE INVATAMANT
Scopul invatarii limbii romane este realizat in scoala primara, cand: ,,Copilul intelege limba, adica ceea ce citeste si ce aude vorbind; cand stie s-o vorbeasca la randul lui corect si e capabil sa-si exprime frumos cugetarile, ce traiul ii cere sa le impartaseasca in scris. Catre acest scop, ne indreptam in scoala, prin scriere, prin citire, prin recitari, prin deprinderi stilistice si gramaticale. Ramurile invatarii limbii le formeaza in scoala prima ra: Abecedarul, Citirea, Memorizarea, Ex. Intuitive, Gramatica si Compozitiunea” .
Invatarea copiilor sa scrie si sa citeasca a framantat timp indelungat mintea pedagogilor , caci aceasta a fost una din problemele cele mai grele ale scolii primare.,,Scrie-rea si citirea formeaza temelia invatamantului intreg. Fara cunoasterea acestor mestesuguri mintea nu s-ar putea inavuti cu pretioasele adevaruri lasate mostenire de la generatiile duse si nici omenirea n-ar putea pastra, pentru cei care vin, lumina civilizatiei de astazi.. . .Cine nu stie sa scrie si sa citeasca, ramane vesnic atarnator de altii” .
Una dintre cele mai vechi metode pentru invatarea citirii, folosita vreme indelun-gata in scolile din Europa, dar si in scolile din Tarile Romane, a fost ,,Literizarea” sau ,,Slovenirea”, numita asa pentru ca cerea elevilor sa invete mai intai numele literelor in ordinea alfabetica ( a slovelor) ,dupa care literizand, sa se deprinda a citi silabe si apoi cuvinte. Abecedarul, numit atunci ,,Bucoavna” avea pe prima pagina alfabetul chirilic scris cu litere mari, de tipar, apoi pe cel cu litere mici, de tipar. Paginile urmatoare cu-prindeau combinatii de doua litere (o consoana si o vocala), ex.:,, ba, be, bi, bo, bu; dupa aceea cu trei litere unite in toate modurile posibile (doua consoane si o vocala): bal, alb, bla, lab; apoi de patru litere (trei consoane si o vocala): arst, rast, sart, tars si in continuare silabe de 5, 6, 7 si mai multe litere ca: garst, sraft, sdrobst etc.” 3) astfel ca elevii erau siliti sa-si scalceasca limba si sa invete combinatii de litere si sunete ce nu existau in vorbirea lor, pe de rost, mecanic.
Dupa mai multe pagini sacrificate silabelor, urmau altele cu vorbe (de la simplu la compus), formate din doua silabe, apoi din trei silabe, patru silabe si din mai multe silabe. Alfabetul, silabele si cuvintele formau prima parte a bucoavnei.
A doua parte, cuprindea unele rugaciuni, grele, departe de gradul de pricepere al copiilor, impreuna cu catehismul care preciza, mai ales, datoriile crestinesti ale oamenilor fata de dumnezeu.
In aceasta perioada, scolarii erau impartiti in clasa, in trei sectii sau grupe: in pri-ma erau cei care invatau literele; in a doua cei care silabiseau, adica din ,,litere” compuneau silabe si in a treia grupa cei care, cu chiu cu vai, puteau citi cuvinte si propozitii.
Pentru a intelege mai bine cum proceda dascalul cu elevii din prima grupa ca sa-i invete literele vom detalia putin aceasta metoda. Fara nici o pregatire prealabila, invatatorul, din prima zi, chema rand pe rand, pe fiecare copil la catedra si-i arata din bucoavna li terele in sir alfabetic, silindu-l sa le repete de atatea ori pana ce scolarul le cunostea perfect,nu numai la rand,dar si pe sarite.Cata greutate si ce munca enorma pe bietii copii! Invatarea literelor devenea astfel foarte anevoioasa si nu e de mirare ca majoritatea scolari-lor petreceau mai multi ani in aceasta sectie.
In grupa a doua, intrau copiii care cunosteau bine toate literele, fiind pregatiti pentru silabisire,dar aici lucrurile mergeau si mai anevoios.Iata cum proceda invatatorul in aaceasta sectiune: cu vergeaua, cu condeiul sau cu degetul, dascalul arata pe sub litere, rostea numele fiecareia si apoi pronunta silaba. La fel dupa el si mai tarziu fara ajutorul lui, trebuia sa faca si elevul. Cata istetime ii trebuia unui scolar de 9 -10 ani ca sa inteleaga le gatura dintre sunetul literei, semnul ei (forma) si numele acesteia din alfabetul chirilic ca sa treaca apoi de la numele literelor la citirea silabelor,asa cum se pronunta in viu grai. Ia-ta, spre exemplu, cuvantul ,,prune” (se compunea din literele p= pocoiu, r=rata, u=ucu, n=nas, e=est) se citea astfel in silabe: pru (p=pocoiu, r=rata, u=ucu), ne (n=nas, e=est), a-poi se citea cuvantul intreg: pocoiu-rata-ucu-nas-est=prune
La sectiunea a III -a, unde, se facea citirea de propozitii si de bucati literare, procedeul era la fel, literizandu-se cuvant cu cuvant, pana ce se alcatuiau propozitii.Nu se alcatuia nici un cuvant, nici o silaba, pana ce nu se repeta intregul alfabet pe de rost. Din cauza aceasta metoda literizarii a fost pentru copii anevoioasa, nefolositoare, neplacuta si cerea o munca istovitoare. O alta critica a fost adusa acestei metode pentru ca despartea cititul de scrisul literelor,incat elevii foloseau doar memoria mecanica, fara sa o combine cu memoria vizuala a scrierii semnelor literelor, iar scrierea literelor se invata dupa un an sau doi, atunci cand elevul cunostea foarte bine alfabetul, alcatuirea de cuvinte si chiar de propozitii mai mici.
Metoda literizarii sau a slovenirii a fost inlocuita la sfarsitul secolului al XVIII-lea de ,,germanul Ghedicke, consilier de scoli in Bavaria, care pune in aplicare, incepand din 1798, o metoda noua de invatare, numita silabisire”. Aceasta metoda consta in a pronunta fiecare silaba deodata, fara sa se mai numeasca literele una cate una, cum se facea la metoda literizarii. Ghedicke cerea sa se inceapa citirea dupa ce se faceau mai multe exer-citii de intuire, de vorbire si de gindire si preciza ca cel mai mare folos era ca scolarii pot sa scrie si sa citeasca de la inceput, pricepand ce fac. Dupa cum se vede, aceasta metoda se sprijinea si mai mult pe memorie fata de literizare, deoarece copilul trebuia sa cunoas-ca prin ,,silabe – literele” (la literizare era condus sa cunoasca prin litere – silabele si cuvintele) si era nevoie sa citeasca si sa rasciteasca, dupa invatator, silabele diferitelor cuvinte.
Din aceasta cauza metoda silabisirei a fost repede inlocuita, la inceputul secolului al XIX-lea, cu o metoda noua, care unea de la inceput scrierea cu citirea, usurand munca uriasa a elevilor, dar si truda dascalilor. Pintre apostolii acestei metode sunt considerati si scotianul, Andrei Bell si englezul, Iosif Lancaster.Andrei Bell, nascut la Sf.Andrews in 1753, fost capelan si invatator la Madras(India), marturiseste ca ideia combinarii scrisului cu cititul o primi aci, intr-o scoala a indigenilor, unde mai multi baieti invatau pe fetite sa scrie cu degetul,in nisipul imprastiat pe dusumeaua clasei. Iosif Lancaster, nascut in Londra,fondase o scoala pentru copiii saraci de la periferie,a sprijinit si el aceasa metoda. La amandoi, aceasta metoda a fost combinata cu sistemul mutual sau monitorial, cu introdu-cerea bancii de nisip si a cercurilor de fier la capetele bancilor, fiind adoptata de multe scoli de pe glob, printre care si cele din Tarile Romane (cu exceptia celor din Tranilvania care au folosit alte metode). Aceasta metoda, numita,,Bell – Lancaster”sau mai pe scurt ,,lancasteriana”sustine ca elevul trebuie sa gandeasca, apoi sa scrie si in final sa citeasca ceea ce scrie. Cei doi pdagogi au introdus in scoala lor sistmul monitorial deoarece nu au avut bani ca sa plateasca alti invatatori. Ei s-au ajutat, in predarea lectiilor, de scolarii mai mari pentru a-i invata pe cei mici.
In Tara Romaneasca metoda lancasteriana, cunoscuta sub mai multe denumiri: metoda alilodidactica,mutuala, monitoriala sau de imprumutata invatatura,devenita apoi si sistemul de invatamant lancasterian, a fost introdusa de prof. Dimitrie Vilie in scoala greceasca din Bucuresti, intre anii 1805 – 1815. De la Vilie metoda a fost preluata de Ion Heliade Radulescu, care a aplicat-o in scoala romaneasca de la Sf. Sava, incepand cu anul 1822 .
Apoi, o parte din fostii elevi de la Sf. Sava, deveniti profesori la scolile normale din capitalele judetelor sau inspectori scolari, au raspandit aceasta metoda prin candidatii de invatatori de la sate, incat ,,in anul 1838 se anunta infiintarea a 3.ooo de scoli lancasteriene prin toate satele din Tara Romaneasca”.
Metoda lancasteriana a fost cunoscuta si de Petrache Poenaru, inca din timpul studiilor facute la Paris, intre anii 1826 – 1831. Devenit apoi director al Eforii scoalelor, Poenaru a sustinut ca aceasta metoda ,,este singurul mijloc prin care se pot infiinta scoli prin sate fara a fi siliti parintii copiilor sa intre in cheltuieli cu cumpararea cartilor”.
Metoda aceasta,,era singura mai economicoasa si usoara, prin care statul putea pune scoala la indemana poporului” , fiind potrivita acelei perioade, cand nu existau decat putini invatatori, nu existau nici manuale scolare si nici starea ecconomica nu era infloritoare. Aceasa metoda era potrivita acelei vremi deoarece ,,avea la baza principiul intrajutorarii intre elevi: cei mai mari, mai pregatiti si mai sarguinciosi ,,imprumutau”din cunostintele lor celor incepatori”.
Daca extindem cercetarea la nivelul judetului si chiar la teritoriul intregii tari se pot desprinde cateva concluzii pentru aceasta perioada:
a) prin ofisul domnesc din anul 1857 s-a legiferat, pentru prima oara, existenta scolii sa-testi la nivelul Tarii Romanesti;
b) valorificand pricepera si pasiunea unor oameni cu mare experienta in domeniul invatamantului,precum si a datelor obtinute prin studierea materi-alelor privind invatamantul din alte tari, scoala romaneasca a primit o noua organizare in mai multe directii: cuprinderea in scoala, alaturi de baieti si a fetelor, din anul 1861; asigurarea unei pregatiri speciale a invatatorilor in cadrul scolilor normale; elaborarea de instructiuni si manuale scolare pentru invatatori si elevi; imbunatatirea activitatii de indru-mare si control a cadrelor didactice prin numirea a cate unui inspector in fiecare judet, iar la fiecare plasa, a cate un subinspector;
c) pentru o mai mare stabilitate a invatatorilor s-a hotarat ca ei sa fie remunerati de stat si nu de satul unde functioneaza, iar din anul 1860, salariul lor s-a dublat de la 300 de lei la 6oo de lei pe an;
d) programa scolii satesti a cu-noscut un proces continuu de evolutie,dar are inca un pronuntat caracter religios;
e) scoala sateasca se mentine in aceasta perioada cu doua clase si invata dupa table folosind in con tinuare metoda lancasteriana, in timp ce scoala de la oras are 4 clase;
f) numarul elevilor este in crestere in aceasta perioada;
g) din anul 1859 in scoli si administratie s-a introdus oficial alfabetul latin, care a inlocuit alfabetul chirilic de tranzitie;
h) scoala incepe sa fie socotita drept ,,institutul cel mai de frunte si interesul cel mai mare al unei natiuni civilizate”, dupa cum sublinia Ioan Maiorescu, in discursul sau din 29 iunie 1860;
i) in aceasta perioada s-a pregatit si s-a aprobat in forma sa definitiva, in decembrie 1864, Legea instructiunii publice din Romania.
