La intersecţia secolelor XVIII – XIX, sud-estul Europei a fost marcat de o amplă confruntare de forţe şi interese ale marilor puteri europene în regiunea Balcanilor şi Mării Negre. Devenind teatru de operaţiuni militare şi obiectul disputelor între importante forţe politico-militare de pe bătrânul continent, Moldova şi Ţara Românească au traversat în această perioadă o cale extrem de difi cilă din punctul de vedere al situaţiei lor pe plan internaţional. În ţesătura combinaţiilor politice şi a duelurilor diplomatice de la începutul secolului al XIX-lea, principatele fi gurau ca nişte piese de şah la masa tratativelor politice internaţionale şi regionale, fi ind ameninţate cu anexarea totală sau parţială şi proiectate ca obiecte de schimb în combinaţiile teritoriale ale supraputerilor lumii.
La insistenţa categorică a Franţei şi la solicitarea personală a lui Napoleon, la 11/23 august şi, respectiv, la 12/24 august 1806, Poarta Otomană i-a destituit pe domnitorii de orientare pro-rusă Alexandru Moruzi (Moldova) şi Constantin Ipsilanti (Ţara Românească), înlocuindu-i cu cei de orientare francofi lă Scarlat Callimachi (Moldova) şi Alecu Suţu (Ţara Românească) .
Demiterea vechilor domni şi întronarea noilor domni s-a constituit într-un succes diplomatic indiscutabil al Franţei şi într-un mare eşec politic al Rusiei imperiale, marcând în acest sens declinul influenţei Cabinetului de la Sankt Petersburg asupra Porţii Otomane, abaterea turcilor de la politica de alianţă cu Rusia ţaristă şi orientarea lor spre Franţa, a cărei influenţă la Constantinopol a devenit, din a doua jumătate a anului 1806, un factor dominant.
Acest act de uz intern al Porţii Otomane, reprezentând însă o gravă încălcare a hatişerifurilor din septembrie 1802 (emise sub puternica presiune a Petersburgului) care prevedeau că domnii Principatelor puteau fi destituiţi doar cu consimţământul prealabil al Rusiei imperiale şi la expirarea termenului de şapte ani de domnie, a generat complicaţii politice cu implicaţii internaţionale care în cele din urmă au provocat un război ruso-turc. Cu toate că, în urma protestelor ultimative ale Curţii imperiale de la Petersburg, domnii maziliţi au fost restabiliţi, la 3/15 octombrie 1806, în domnie, la 16/28 octombrie şi, repetat, la 23 octombrie/4 noiembrie împăratul Rusiei Alexandru I ordonă generalului Ivan Michelson, comandant al armatei ruse din stânga Nistrului, să treacă fluviul şi să ocupe Principatele. Acţiunea a fost realizată la 11/23 noiembrie 1806, fi ind însoţită şi de un manifest către populaţia autohtonă.
Comportamentul extrem de agresiv şi ostil al guvernului ţarist faţă de Poarta Otomană, cu care încheiaseră, la 23 septembrie 1805, tratatul de alianţă, – intervenţia militară în Principate, vasale Imperiului Otoman – a fost determinat în primul rând de evoluţia nefavorabilă pentru Rusia imperială a conjuncturii politice şi militare în Europa, în special a rivalităţii ruso-franceze în Europa Centrală şi în sud-estul Europei, îndeosebi la Constantinopol, destituirea domnilor fi loruşi servind doar ca pretext. Prin mai multe note diplomatice, guvernul ţarist asigura că nu are nicio intenţie de a ocupa Moldova şi Ţara Românească, că prin invazia trupelor ruse s-a urmărit scopul de a contracara consolidarea poziţiei Franţei la Constantinopol, de a impune Poarta Otomană să revină „la restabilirea vechilor relaţii ce existau între Rusia şi Turcia conform tratatelor” şi de a preveni trecerea armatei franceze din Dalmaţia spre Nistru.
Cabinetul de la Petersburg formulează cu claritate cerinţe noi, pe care Poarta Otomană ar trebui să le accepte drept bază pentru soluţionarea diferendului politic ruso-otoman:
- restabilirea deplină şi completă a drepturilor şi privilegiilor Moldovei şi Valahiei;
- trecerea liberă a navelor ruse prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele,
- reînnoirea de către Poarta Otomană a alianţei cu Anglia
- ruperea alianţei cu Franţa.
Guvernul ţarist afi rma că Rusia „e dispusă să evacueze trupele sale din ambele principate îndată ce Poarta Otomană va da satisfacere justifi cată tuturor cerinţelor pe care curtea imperială are tot dreptul să le prezinte, reieşind din cele mai clare stipulaţii ale tratatelor încheiate între ambele imperii” .
Suferind un eşec în tentativele de a soluţiona, pe cale paşnică, litigiul ruso-otoman şi descumpănit de noile revendicări excesive ale Petersburgului, sultanul Imperiului Otoman, Selim III, declară, la cererea insistentă a Franţei, pe data de 15/ 27 decembrie 1806, război Imperiului Rus.
La etapa iniţială a războiului ruso-otoman (până la întâlnirea lui Alexandru I şi Napoleon la Tilsit), Rusia imperială, fiind implicată în a patra coaliţie anti-napoleoniană şi în operaţiile militare ale acesteia împotriva trupelor franceze, nu era dispusă să ceară cesiuni teritoriale de la Poarta Otomană. De aceea, Cabinetul de la Petersburg s-a arătat nemulţumit de organizarea de către Constantin Ipsilanti, autoproclamatul domn al Ţării Româneşti şi Moldovei, a depunerii jurământului de credinţă şi supunere către împăratul Rusiei , a dezavuat clauza ultimatumului ambasadorului englez la Constantinopol Arbuthnot, adresat Porţii Otomane în februarie 1807, referitoare la ocuparea Principatelor de către Imperiul Rus , a garantat, conform condiţiilor preliminare de pace propuse în martie 1907, inviolabilitatea şi integritatea posesiunilor Imperiului Otoman.
O profundă răsturnare a politicii guvernului ţarist privind problema orientală în ansamblu şi cea a Principatelor în special, s-a atestat după semnarea tratatelor ruso-franceze de pace şi de alianţă la Tilsit (25 iunie/7iulie 1807). Astfel, poziţia Rusiei a evoluat de la respectarea principiului menţinerii integrităţii teritoriale a Imperiului Otoman la cea de obţinere a unor achiziţii teritoriale pe seama turcilor. Privit din perspectiva dată, Tilsitul se înscrie ca o primă etapă în procesul de formare a unui nou program politic de scurtă durată al Cabinetului de la Petersburg în chestiunea orientală. Prin semnarea acestor tratate, s-au delimitat sferele de infl uenţă între Franţa şi Rusia: prima şi-a rezervat partea occidentală a Europei, a doua a manifestat interes faţă de zona ei orientală, oferindu-i-se, astfel, o libertate deplină de acţiune în zona Balcanilor.
Guvernul ţarist refuză să-şi evacueze armata din Principatele Moldova şi Ţara Românească, stipulaţiune prevăzută în tratatul ruso-francez de pace (art. XXIII) şi armistiţiul de la Slobozia din 12/24 august 1807 (art. 3), pe motiv că trupele otomane au încălcat prevederile respective, efectuând incursiuni într-un şir de localităţi din stânga Dunării. În schimb, diplomaţia rusă a exploatat cu abilitate art. VIII al tratatului secret ruso-francez de alianţă care prevedea că în cazul în care negocierile ruso-otomane, susţinute cu medierea Franţei, nu se vor finaliza cu un rezultat satisfăcător, ultima „va acţiona împreună cu Rusia împotriva Porţii Otomane şi ambele părţi contractante vor încheia un acord, menit să elibereze de jugul şi suferinţele turceşti toate provinciile Imperiului Otoman din Europa, cu excepţia Constantinopolului şi a provinciei Rumeliei”. Presat de nobilimea rusă, în mare parte nemulţumită de alianţa cu Franţa şi alinierea la blocada continentală pe care le considera ca acţiuni nejustificate şi inutile, deoarece în schimbul „acestor sacrificii” Rusia nu a primit nicio recompensă, Cabinetul de la Petersburg şi-a modificat radical politica externă în sud-estul Europei. În toamna anului 1807, oficialităţile ţariste au formulat cu claritate pretenţiile teritoriale faţă de Imperiul Otoman, solicitându-se în acest context consimţământul Franţei, ca ţară mediatoare, în vederea anexării Moldovei şi Valahiei şi stabilirii frontierei ruso-otomane pe Dunăre. În cazul unui refuz, se propunea o soluţie de compromis – ocuparea Basarabiei cu cetăţile Bender (Tighina), Akkerman (Cetatea Albă), Chilia şi Ismail, precum şi cetatea Hotin din nordul Moldovei. Către sfârşitul anului 1807 – începutul anului 1808, anexarea Moldovei şi a Ţării Româneşti de Imperiul Rus era prezentată drept condiţie sine qua non (condiţie indispensabilă) pentru iniţierea negocierilor de pace ruso-otomane. .
Aici, probabil, este oportun să ne oprim, cu unele precizări, asupra termenului geografic de Basarabia. La începutul secolului al XIX-lea primele identificări teritoriale, extrem de clare, a termenului geografic Basarabia sunt fixate în documentele diplomatice ruse din toamna anului 1807 – primăvara anului 1808, care delimitează Basarabia ca o fâşie lizieră ţărmului mării; o fâşie îngustă de pământ care, neformând o provincie, poartă numele de Basarabia. Într-o instrucţiune a lui Alexandru I din octombrie 1807, în care este formulat planul minimal de achiziţii teritoriale, se specifi că: tot ţinutul cuprins sub denumirea de Basarabia, împreună cu fortăreţele Bender, Akkerman, Chilia, Ismail. Acest spaţiu constituia zona geografică a raialelor turceşti din sudul spaţiului pruto-nistrean, administrate de autorităţile otomane, pe care, în 1807, autorităţile ruse le-au transmis, după transferarea tătarilor în Crimeea, în jurisdicţia Divanului Ţării Moldovei. În sens similar acest termen este utilizat în decembrie 1780, când Poarta Otomană propune ca locul de reşedinţă al consulului Rusiei în Moldova, Valahia şi Basarabia să fi e ori Silistria (oraş din dreapta Dunării), unde se afla reşedinţa serascherului (comandantului de oaste otomană) întregii Basarabiei . Termenul geografic de „Basarabia” este folosit în tratatul de pace ruso-turc din 1812 pentru a indica un teritoriu populat de tătari. Era vorba de tătarii transferaţi din Basarabia în Rusia. Din cele expuse rezultă că până la anexare, noţiunea de Basarabia era echivalentul termenului geografic Bugeac, zona de sud a spaţiului pruto-nistrean.
Napoleon însă nu era dispus să cedeze necondiţionat Moldova şi Valahia, cerând ca recompensă Silezia, provincie a Prusiei, condiţie inacceptabilă pentru Rusia, aliată acesteia . Eşecul negocierilor ruso-franceze referitoare la Principatele Române, precum şi al preconizatelor negocieri de pace rusootomane de la Paris cu medierea Franţei care, realmente, nici nu au fost deschise, au forţat Poarta Otomană şi Cabinetul de la Petersburg să tatoneze modalităţi de alternativă de soluţionare a disputei ruso-otomane, dar şi formatul participanţilor la tratative. În prima jumătate a anului 1808, guvernul otoman a întreprins mai multe tentative în vederea iniţierii negocierilor de pace ruso-otomane directe, fără medierea Franţei, în baza principiului statusquo ante bellum, iniţiative respinse categoric de guvernul ţarist pe motivul că ele contravin tratatului de pace ruso-francez .
Sub presiunea factorilor externi (eşecul intervenţiei militare în Spania şi Portugalia, înarmarea Imperiului Habsburgic) diplomaţia franceză a fost constrânsă să devină mai conciliantă faţă de Rusia. Având nevoie de linişte în partea orientală a Europei pentru a-şi rezolva problemele în partea ei occidentală, Napoleon dorea o nouă întâlnire şi o nouă înţelegere separată cu Alexandru I, fiind dispus să promită cesiuni teritoriale Imperiului Rus.
Un episod semnificativ în evoluţia disputelor privind destinul Principatelor reprezintă întâlnirea lui Napoleon şi Alexandru I la Erfurt, unde, la 30 septembrie/12 octombrie 1808, a fost semnată Convenţia secretă de alianţă. Patru dintre cele 14 articole ale Convenţiei se refereau la Principatele Moldova şi Ţara Românească, fapt ce atestă marea lor importanţă pe eşichierul diplomatic al timpului. Aceste articole prevedeau:
- condiţie indispensabilă a încheierii păcii cu Marea Britanie este recunoaşterea de către aceasta a Moldovei, Ţării Româneşti şi a Finlandei ca părţi componente ale Imperiului Rus (art. 5);
- hotarul dintre Rusia ţaristă şi Imperiul Otoman se fi xează pe Dunăre, iar Napoleon recunoaşte încorporarea Principatelor şi graniţa pe Dunăre (art. 8);
- împăratul Rusiei îşi asumă angajamentul să păstreze secretul asupra anexiunii principatelor pentru ca în felul acesta să se poată ajunge la o înţelegere amiabilă cu Constantinopolul în vederea cedării lor paşnice cătreRusia, Franţa renunţă la mediaţia sa (art.9).
Se mai prevedea, de asemenea, că în cazul în care se vor relua ostilităţile militare pe motivul refuzului Porţii Otomane de a ceda teritoriile cerute, Napoleon nu va participa la acestea, ci se va limita cu oferirea bunelor sale oficii Porţii; în cazul în care Austria va acorda sprijin militar Porţii Otomane, Franţa se va asocia cu Rusia, în acelaşi mod va proceda şi Rusia faţă de Franţa dacă Austria îi va declara război (art. 10).
În privinţa celorlalte posesiuni ale Imperiului Otoman ambele părţi şi-au luat angajamentul să păstreze integritatea acestora .
În scurt timp după semnarea tratatului rusofrancez de alianţă de la Erfurt, comandantul şef al armatei ruse în Principate, generalul feldmareşal A. Prozorovski este împuternicit să iniţieze negocierile de pace cu Poarta Otomană, fiind extinse, în raport cu prevederile tratatului de la Erfurt, condiţiile principale ale păcii. În afară de anexarea Moldovei şi a Valahiei se mai cerea:
- confirmarea tratatelor şi acordurilor ruso-otomane precedente, cu excepţia articolelor care urmau a fi anulate de noul tratat; recunoaşterea de către Poarta Otomană a oblăduirii imperiale ruse asupra Georgiei şi Imeretiei;
- asigurarea liniştii şi siguranţei Serbiei prin stabilirea în această ţară a cârmuirii potrivit dorinţei poporului sârb, sub protecţia Rusiei.
Negocierile de pace ruso-otomane deschise la începutul primăverii anului 1809, la Iaşi, s-au finalizat cu eşec total: delegaţia otomană a respins din start condiţiile de pace propuse de partea rusă.
Decepţionată de comportamentul suspicios al lui Napoleon şi privind cu o ostilitate crescândă tratatul de la Erfurt, Poarta Otomană a început să devieze de la relaţiile intime cu Franţa, modificându-şi, în căutarea noilor aliaţi, politica sa externă. La 5 ianuarie 1809, la Dardanele, au fost încheiate tratatul turco-englez de pace şi tratatul secret de alianţă, care prevedeau acordarea asistenţei din partea flotei britanice împotriva Franţei şi folosirea bunelor oficii ale guvernului britanic pe lângă Cabinetul de la Petersburg în scopul de a facilita Poarta să obţină „o pace onorabilă şi avantajoasă”, statuând „integritatea teritorială” a Imperiului Otoman.
Reacţia Franţei şi Rusiei la ameliorarea relaţiilor anglo-otomane a fost promptă şi categorică. Ambasadorul francez la Constantinopol, Latour Maubourg, insista în faţa Porţii expulzarea ambasadorului englez Robert Adair, promiţând, în schimb, medierea lui Napoleon în ceea ce priveşte „încheierea păcii între Rusia şi Poarta Otomană cu retrocedarea celei din urmă a pământurilor cucerite de prima”.
La 11/23 martie 1809, A. Prozorovski a adresat guvernului otoman o notă ultimativă cu cerinţă similară, ameninţând, în caz de refuz, cu abrogarea armistiţiului şi reluarea ostilităţilor militare, ceea ce s-a produs la 22 martie/3 aprilie .
Pe parcursul anului 1809 demersurile diplomatice privind soluţionarea relaţiilor ruso-otomane s-au redus la minimum, limitându-se cu reconfirmarea de către părţile beligerante a propriilor lor condiţii de bază ale tratatului de pace şi efectuarea unor tatonări în vederea iniţierii negocierilor de pace.
Formal, pretenţiile teritoriale ale Rusiei imperiale faţă de Principate au fost susţinute de Napoleon prin declaraţia sa speculativă din 3 decembrie 1809 la deschiderea sesiunii Corpului Legiuitor al Franţei: „…Amicul şi aliatul meu, împăratul Rusiei, a alipit către împărăţia sa Finlanda, Moldova şi Ţara Românească şi un ţinut din Galiţia. Nu sunt gelos de nimic ce s-ar întâmpla în binele acestei împărăţii. Sentimentele mele pentru ilustrul său Suveran sunt de acord cu politica mea” .
Pe parcursul anului 1810, în ciuda faptului că se sensibiliza tot mai evident aprofundarea discordiei între Franţa napoleoniană şi Rusia imperială, Cabinetul de la Petersburg continua să insiste asupra programului maximum de achiziţii teritoriale în partea europeană a Imperiului Otoman. În proiectul tratatului de pace, remis la 7/19 februarie 1810 de către ministrul de Externe N. Rumianţev comandantului trupelor ruse în Principate, generalului N. Kamenski, se specifica: „Principatele Moldova, Valahia Mare şi Mică şi Basarabia se unesc, prin acest tratat de pace, pe veci cu Imperiul Rus, cu oraşele, cetăţile şi satele, cu locuitorii acestora de ambele sexe şi cu averea lor. Râul Dunărea va fi de acum înainte graniţa între cele două imperii…” . Această poziţie a fost reconfirmată prin notele diplomatice ruse din toamna anului 1810. Astfel, la 3/15 octombrie 1810, comandantul armatei ruse în Principate comunica Porţii Otomane că hotarul pe Dunăre constituie o condiţie prealabilă sine quo non, condiţie indiscutabilă pentru orice acord de armistiţiu şi orice negocieri de pace. Sublima Poartă nu era dispusă să satisfacă cerinţele Cabinetului de la Petersburg, cerând, la rândul său, restabilirea hotarului pe Nistru .
Poziţia intransigentă a guvernului ţarist privind acapararea neapărată a Moldovei şi Ţării Româneşti se explică nu numai prin ambiţiile expansioniste ale ţarismului în sud-estul Europei. Aceasta rezultă şi din statutul real al principatelor în perioada ocupaţiei militare ruse din anii 1806-1812, pe care autorităţile ţariste le considerau deja anexate. Sistemul de administrare a Moldovei şi Ţării Româneşti a evoluat da la cârmuirea principatelor unite de către un singur domn (Constantin Ipsilanti) şi Divanurile acestora la instaurarea administraţiei civile ruse, subordonată direct comandantului şef al armatei ruse, acesta reprezentând puterea supremă . Modelul de administrare a Principatelor, practicat în anii 1808-1812, era caracteristic regimului de administrare a guberniilor ruse declarate în stare de război, imprimându-le astfel Principatelor înfăţişarea „de regiuni ruse de frontieră” . Prin decretul lui Alexandru I din 27 martie 1808, bisericile Moldovei şi ale Ţării Româneşti, fiind unite cu statut de exarhat moldo-valah, sunt subordonate Sfântului Sinod al biserici ruse şi scoase, respectiv, de sub subordonarea patriarhului de la Constantinopol .
Esenţa acţiunilor autorităţilor ruse în Principate şi a statutului temporar al acestora s-a regăsit în expresia concentrată a notei ministrului de Externe al Rusiei N. Rumianţev, remisă la 15/27 aprilie 1810 diplomaţilor străini acreditaţi la Petersburg, prin care se anunţă trecerea Moldovei şi a Ţării Româneşti sub stăpânirea Imperiului Rus. „Maiestatea sa imperială, se menţionează în notă, considerând Moldova şi Valahia ca provincii făcând parte din imperiul său şi care, în felul acesta, trebuie să fie conduse după legile lui, prescrie să se înceteze aplicarea drepturilor a căror exercitare nu este tolerată decât în Turcia”. Locuitorii principatelor, ca supuşi ai Rusiei, erau obligaţi să execute legile ruse, iar persoanele care nu doreau să le recunoască puteau să părăsească ţara în termen de şase luni. Au fost anulate, de asemenea, toate privilegiile acordate de către Poarta Otomană diverselor persoane, inclusiv supuşilor străini.
Decizia arbitrară a Cabinetului de la Petersburg a provocat nemulţumirea şi protestul Austriei care solicita restabilirea privilegiilor acordate anterior supuşilor săi din principate. Atitudinea Imperiului Habsburgic faţă de intenţiile guvernului ţarist de a anexa Moldova şi Ţara Românească a evoluat de la acceptarea lor tacită în schimbul unei recompensări teritoriale (Valahia Mică / Oltenia) la respingerea anexării unilaterale a Principatelor la Imperiul Rus. După cum a declarat ministrul de Externe al Austriei K. Metternich ambasadorului rus P. Şuvalov, Cabinetul de la Viena nu va accepta ca Rusia să stăpânească principatele. În opinia ministrului, concilierea între Austria şi Rusia ar fi posibilă doar în baza unei înţelegeri definitive între ambele curţi în privinţa Moldovei şi Ţării Româneşti, presupunându-se în acest context satisfacerea pretenţiilor teritoriale şi ale Imperiului Habsburgic. În mediul diplomatic rus se vehiculau, în funcţie de evoluţia conjuncturii politice în Europa, variate combinaţii ale eventualelor schimburi de teritorii ale principateleor între Imperiul Rus şi cel Habsburgic, reacţia curţii vieneze la propunerile respective fiind una evazivă.
Continuarea războiului ruso-turc, ale cărui consecinţe tot mai mult deveneau imprevizibile, duritatea poziţiei Porţii Otomane în apărarea integrităţii teritoriale determinată de susţinerea marilor puteri europene şi pericolul iminent al războiului cu Franţa napoleoniană, au generat nervozitate, nelinişte şi nesiguranţă în societatea rusă. Corespondenţa diplomatică cu Poarta Otomană şi întrevederile private cu reprezentanţii acesteia în prima jumătate a anului 1811, au convins guvernul ţarist de imposibilitatea negocierii păcii în baza condiţiilor de pace propuse anterior, Rusia fiind silită astfel să-si revadă cerinţele sale iniţiale. Primele modificări ale atitudinii Cabinetului de la Petersburg în ceea ce priveşte anexarea Moldovei şi a Ţării Româneşti sunt atestate în depeşa secretă a ministrului de Externe N. Rumianţev adresată, la 6/18 iunie 1811, noului comandant şef al trupelor ruse în Principate, feldmareşalului Mihail Kutuzov. Menţionând că „primul şi principalul scop al nostru (Rusiei) la tratativele de pace trebuie să fi e confi rmarea după noi a ambelor principate”, Rumianţev solicită opinia lui M. Kutuzov asupra noilor propuneri de pace. „Nu recunoaşteţi oare, îl întreabă ministrul de Externe, că în dezlegarea definitivă a treburilor pentru noi ar fi mai utilă… următoarea modificare: de cerut cedarea Moldovei până la Siret, iar, în schimb, pentru a doua parte a principatului şi pentru toată Valahia Poarta să ne plătească o compensaţie bănească”, afirmând în continuare că „hotarul pe râul Siret totdeauna era recunoscut de Maiestatea sa ca cel mai bun pentru Rusia” .
În curând, reducerea „apetitului teritorial” al guvernului ţarist în partea europeană a Imperiului Otoman se regăseşte în noile condiţii preliminare de pace pe care N. Rumianţev le remite lui M. Kutuzov la 30 septembrie/12 octombrie 1811:
- încorporarea Moldovei şi a Basarabiei (Bugeacului) în componenţa Imperiului Rus; în cazul în care Poarta ar fi refuzat această prevedere – fi xarea hotarului pe Siret;
- compensaţie bănească pentru restituirea Valahiei Imperiului Otoman .
Negocierile ruso-otomane de pace au fost iniţiate îndată după înfrângerea zdrobitoare a trupelor otomane la începutul lunii octombrie 1811. În urma controversatelor negocieri preliminare, pe parcursul cărora marele vizir Ahmed paşa era dispus să facă concesii teritoriale până la râul Prut, – variantă refuzată de M. Kutuzov care insista asupra fi xării hotarului pe vechea frontieră a Moldovei cu Ţara Românească, ambii au acceptat râul Siret ca hotar între ambele imperii şi să înceapă imediat, la Giurgiu, negocierile de pace. La primele două şedinţe ale conferinţei de pace (19-20 octombrie /31 octombrie -1 noiembrie 1811) ambele delegaţii au acceptat în privinţa cesiunii teritoriale în partea europeană a Imperiului Otoman fi xarea hotarului pe râul Siret şi pe braţul Sulina în delta Dunării , clauza respectivă fiind trimisă la Petersburg şi Constantinopol spre aprobare de către suveranii respectivelor state monarhice.
Cabinetul de la Petersburg a acceptat planul de anexare a Moldovei până la Siret, cerând compensaţii băneşti pentru restul Moldovei şi Valahia, precum şi asigurarea protecţiei Rusiei asupra Ţării Româneşti pentru a-şi menţine aici infl uenţa . Însă declaraţia primului împuternicit al Porţii Galib efendi în plenul conferinţei din 17/29 noiembrie 1811 a produs o profundă răsturnare de situaţie. El a comunicat delegaţiei ruse că sultanul a refuzat să accepte aşezarea viitorului hotar pe Siret, ceea ce de facto însemna anularea preliminariilor şi rediscutarea acestora. La rândul său, delegaţia rusă nu a acceptat propunerea ofi cială a Porţii: cedarea Moldovei dintre Prut şi Nistru, exceptând cetăţile Ismail şi Chilia cu pământurile din împrejurul acestora care vor rămâne în posesiunea Porţii. Fiind în stare de suspensie, negocierile de pace sunt transferate la Bucureşti, ambele delegaţii rămânând în aşteptarea noilor instrucţiuni de la Petersburg şi Constantinopol.
În şedinţa din 31 decembrie 1811/12 ianuarie 1812, părţile au reiterat punctul de vedere al Constantinopolului şi Petersburgului asupra condiţiilor preliminare de pace , negocierile oficiale fiind întrerupte pe un termen nelimitat. În următoarele săptămâni şi luni au avut loc unele tatonări, fără ca una dintre părţi se renunţe la poziţia iniţială. În condiţiile suspendării negocierilor oficiale, lupta diplomatică s-a plasat în culise; în cadrul întrevederilor personale confidenţiale se sondau luările de atitudine şi perspectivele încheierii păcii.
Negocierile ruso-otomane de pace neoficiale s-au desfăşurat pe fundalul profundelor frământări politice din Europa, încercărilor de formare a coaliţiilor şi anticoaliţiilor în ajunul războiului ruso-francez, inevitabilitatea căruia devenea tot mai evidentă. În acest context, primele luni ale anului 1812 sunt marcate de un puternic duel diplomatic şi informaţional pe problema orientală în genere şi pe cea a principatelor în special, direcţionat, în funcţie de interesele strategice ale puterilor implicate, fie spre încheierea cât mai grabnică a păcii, fie spre continuarea războiului .
Constrâns de evoluţia nefavorabilă Rusiei a conjuncturii politico-militare în Europa, Alexandru I a făcut o nouă cedare. La 22 martie/3 aprilie 1812 împăratul Rusiei remite lui M. Kutuzov un rescript secret prin care cere urgentarea încheierii tratatului de pace.
