Dacă până în aprilie 1944 cel de-Al Doilea Război Mondial era pentru majoritatea românilor ceva îndepărtat, ziua de 4 a acelei luni a schimbat radical această percepție. Moartea și groaza au năvălit peste orașele României cu o furie apocaliptică, răvășindu-le pentru totdeauna. În 4 aprilie 1944 a început bombardarea masivă și sistematică a țării de către puterile aliate. Supliciul nu a încetat decât odată cu întoarcerea armelor, la 23 august 1944. Impactul asupra populației a fost similar cumva teribilului cutremur care va lovi România 33 de ani mai târziu, la 4 martie 1977.
Dimensiunea socială a dramei este cea care nu trebuie niciodată uitată. În ceasurile acelea, românii și-au regăsit solidaritatea și s-au confruntat cu propriile slăbiciuni. Și-au descoperit bunătatea, dar și puterea de a se iluziona. Grozăvia clipelor i-a forțat să fie așa cum erau ei de fapt:unii frumoși, săritori, solidari și vizionari, alții, de-a dreptul incalificabili. Din aprilie și până în august, într-o solidaritate temporală comemorativă, vă invităm, în articolele ce urmează, să-i descoperiți pe greu încercații români ai anului 1944, de-a lungul tuturor celor 137 de zile de bombardamente.
„Cine seamănă vânt culege furtună” – spune o veche și genială rostire românească. Niciodată nu s-a potrivit acest proverb mai bine cu realitatea, precum în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, mai ales în ceea ce privește acțiunile militare aeriene. La 26 aprilie 1937, micul târg basc Guernica devenea prima așezare umană lipsită de apărare, prinsă în vâltoarea războiului modern și atacată cu bombardiere precise și ucigașe. Era prețul pe care omenirea îl plătea pentru că permisese războiului să existe. Durerea pe care Legiunea Condor a provocat-o a fost întoarsă atacatorului, fiind înmulțită în urgie de zeci și sute de mii de ori. Era prețul pe care omenirea trebuia să îl plătească din nou, pentru a termina războiul.
României i-a venit rândul să fie atacată în clipa în care a intrat în raza de acțiune a Aliaților. Încet, dar sigur, nedând niciodată cu adevărat înapoi, americanii se apropiau temeinic de „burta moale a crocodilului”, metafora favorită a lui Sir Winston Churchill, prin care desemna vulnerabilul sud al Europei, apărat de soldații nedornici de luptă ai lui Mussolini. Atacul a fost dat pornind dinspre Africa, unde americanii debarcaseră în noiembrie 1942.
Strivindu-i cu superioritatea lor tehnică și tactică, americanii i-au împins pe italieni și pe germani până în Tunisia, apoi au debarcat în Sicilia, ocupând în final sudul Italiei în august 1943, unde au început să construiască formidabile aerodromuri în carâmbul cizmei italiene. Încet-încet, s-a format o armată aeriană – Armata Aeriană a 15-a a Statelor Unite – care avea să lupte cu tot sudul Reichului, într-un imens arc de 180 de grade și adânc de 1.000 de kilometri, de la Le Havre și până la Atena, bombardând toate fabricile și orașele care lucrau pentru Hitler.
Fiind puțin mai departe de 1.000 de kilometri de baza Forței Aeriene nr. 15 – aflată în zona Bari-Foggia – României i-a venit rândul doar în clipa în care avioanele de vânătoare americane au putut tehnic să escorteze bombardierele pe o asemenea distanță.
Au urmat bombardamente într-un ritm îngrozitor. Numai în luna aprilie au avut loc 10 bombardamente de zi:București (4 aprilie), Ploiești (5 aprilie), București și Ploiești (15 aprilie), Brașov și Turnu-Severin (16 aprilie), București și Turnu-Severin (21 aprilie), București și Ploiești pe 24 aprilie – și un bombardament experimental de noapte, 15-16 aprilie, la Turnu-Severin.
Piloții români au intrat în lupta de apărare a teritoriului național cu sufletul greu al gladiatorilor, nevoiți să-l salute pe cel ce-i trimite la moarte și fără a putea spera la mai mult decât la a rămâne încă o zi în viață. Ei și-au apărat cât au putut onoarea, sacrificându-se într-o luptă inegală, dar au făcut-o cu gândul la familiile de la sol, deseori murind eroic cu câteva clipe înaintea acestora.
De cealaltă parte, atacatorii americani și britanici știau că luptă de partea binelui. Le era frică de moarte, dar le era mai simplu:lupta lor avea să fie apreciată de toate popoarele libere din lume. Un singur aspect nu le dădea Aliaților confortul psihologic de a fi pe de-a întregul cavalerii umanității:în bombardamentele pe care le puneau la cale urmau să moară mulți inocenți.
Prima lună de foc:aprilie 1944. Prima țintă:București
Atacul de la 4 aprilie a fost executat cu 313 bombardiere escortate de 119 avioane de vânătoare . Obiectivul misiunii a fost „the marshalling yards at Bucharest, Romania”, adică atacul asupra complexului de căi ferate Gara de Nord.
Bombardamentul a picat cum nu se poate mai prost, la două ore după un exercițiu de verificare a măsurilor de apărare pasivă, exercițiu dintr-o nesfârșită serie, în care bucureștenii erau obligați să lase ceea ce făceau și să se ascundă la cel mai apropiat adăpost antiaerian. Dacă la ora 11:00, ora exercițiului, cetățenii s-au adăpostit conform instrucțiunilor, la ora 13:30, ora când primele bombardiere au apărut deasupra Bucureștiului, oamenii au ignorat complet sirenele, sătui de atâtea exerciții.
Cu străzile pline de oameni, primele bombe au făcut multe victime. Mai mult decât atât, câteva bombe au căzut direct peste adăposturile atelierelor CFR, iar acestea, construite de mântuială, au cedat, ucigându-i pe toți cei dinăuntru .
Atacatorii au contabilizat ca obiective distruse 1.000 de vagoane, o gară, un depou de locomotive, un triaj, o uzină de producere a curentului, rezervoare de combustibil şi câteva clădiri industriale .
Evaluând greşit fotografiile bombardamentului, Ira Eaker – comandantul suprem al forțelor aeriene aliate din Mediterana – i-a mărturisit îngrozit lui Hap Arnold, comandantul suprem al forțelor aeriene ale SUA:„Atacul nostru a fost sângeros. Am ucis aproape 12.000 de oameni, 6.000 dintre ei fiind refugiați aflați în trenuri, iar ceilalți 6.000 fiind locuitori din jurul căilor ferate” .
Totalul oficial al bombardamentului a fost totuși de „doar” 2.942 de morţi şi 2.416 răniţi .
Pe lângă atelierele CFR, distruse aproape integral, a fost afectat complet pentru câteva zile transportul urban. Oamenii nu au mai putut ajunge la muncă decât pe jos, fiecare muncitor care locuia în afara orașului fiind nevoit să parcurgă pe jos chiar și 10-12 km zilnic.
A fost atinsă centrala electrică Grozăvești, fapt ce a dus, pe lângă imobilizarea tramvaielor, la oprirea uzinelor ce funcționau aprovizionându-se cu curent din numita uzină electrică. Au dispărut imediat produsele alimentare care erau transportate în oraș:pâinea, laptele, legumele și fructele.
Ca și cum nu era de ajuns, a fost lovită o conductă principală ce aducea apa potabilă în centrul Capitalei, sinistrând astfel restaurante și frizerii, hoteluri și brutării. Teatrele și-au întrerupt complet activitatea, nereluând-o decât o lună după ultimul bombardament.
Totuși, primăriile de sectoare au rechiziționat câte căruțe au putut și au permis astfel locuitorilor – în măsura posibilităților – să-și evacueze familiile. Au fost emise bilete de evacuare prin care țăranii din comunele aflate la 10-20 km de București să primească în gazdă familiile bucureștene, mai precis femeile casnice și copiii. Cei de vârstă școlară au intrat fără să vrea în cea mai mare vacanță din viața lor, care a ținut din aprilie și până în octombrie. Mulți puști le-au mulțumit în secret americanilor pentru bombardamentele aducătoare de vacanță.
Au rămas în oraș muncitorii și evreii, aceștia din urmă neavând voie să părăsească orașul sub nicio formă, în afara cazului în care erau escortați la muncile agricole din parcelele exterioare Capitalei.
Imediat cum bombardamentul s-a terminat, „curiozitatea lipsită de discernământ și specifică mulțimilor în atari situații” i-a făcut pe cetățenii teferi, ca după ce s-au asigurat că familiile lor sunt în siguranță, să „pornească în mare număr spre cartierele mai greu atinse de bombardament […], unde au rămas ore întregi privind dezastrele cauzate de atacul aerian”.
Şanţul-adăpost, singurul apărător al vieții civililor
Pe data de 10 aprilie are lor primul Consiliu de miniștri de după bombardamente. Se discută evacuarea eficientă a ministerelor, evacuare care începuse mai demult, dar care fusese oprită de distrugerea momentană a nodurilor feroviare Ploiești și București. Se propune plecarea trenurilor fie seara, fie dis-de-dimineață, când nu aveau loc bombardamente. Românii înțeleseseră că americanii nu puteau să plece decât la primele ore ale dimineții și aveau de parcurs un drum de peste 1.000 de kilometri, la o viteză de aproximativ 320 km/h, viteza de croazieră a bombardierelor, astfel încât atacatorii ajungeau în România în jurul prânzului;sau trebuiau să plece cel mai târziu la ora 3-4 după-amiaza pentru a nu risca să aterizeze la bază pe întuneric.
Discuția tehnică ascunde un adevăr dur și nerostit:acela că nu prea se putea face nimic împotriva atacatorilor. Totul se reducea la o oră de plecare a trenului bine aleasă.
Cea mai grea problemă – aceea a adăposturilor antiaeriene solide – nu își găsește rezolvare. Ministrul Aviației, Generalul Gh. Jienescu, cere din nou 15 adăposturi „mai solide”, pentru care, din păcate, ministrul de Finanțe, condus de prof. I.C. Petrescu nu are bani. Vicepreședintele Consiliului, prof. Mihai Antonescu propune „reducerea la minimum de cost” a acestor adăposturi. Subsecretarul de Stat al Aprovizionării, Generalul I. Arbore adaugă faptul că betonul unui asemenea adăpost face priză în minim 30 de zile. Concluzia o dă ministrul Culturii Naționale, prof. I. Petrovici:„Dacă avem norocul să scăpăm două luni nebombardați, suntem salvați” . „Pentru aceste două luni Statul Major recomandă să se lucreze cu mai multă dispersare”, adaugă Mihai Antonescu și încheie ședința. Doar ministrul Aviației, probabil ministrul cel mai conștient de catastrofa ce avea să vină adaugă:„Chiar și în regiunea de evacuare să se facă șanțul-adăpost”.
Acest șanț-adăpost – precum cel descris în povestea din strada Ion Maiorescu 61 – va fi singurul apărător al vieții civililor din orașele și satele României. Aproape fiecare țăran din zonele în care au apărut avioanele inamice și-a săpat un astfel de șanț în curte.
SSI ia din nou pulsul populației
În ziua de 11 aprilie, când în orașul Ploiești fusese încheiată dispersarea, apare următoarea replică, relevantă pentru starea de spirit a perioadei:„rușii oricum ne vor ocupa, și deci cu cât vor veni mai repede, cu atât vom avea mai puțin de suferit, deoarece vom scăpa de bombardamentele anglo-americane” . Iată o logică sănătoasă, dar foarte periculoasă în România, în primăvara lui 1944.
În cercurile germane apare o satisfacție față de suferința românească, pornită din logica:„bombardamentul a distrus iluziile opiniei publice românești, despre o atitudine amicală a anglo-saxonilor față de România”.
Românii par să aprecieze foarte mult eforturile pompierilor germani și să-i discrediteze pe cei români, „pe motiv că în multe cazuri [ultimii] și-ar fi ales cunoscuții pentru salvare sau pe marii negustori de la care așteptau recompense”.
Mai apare și ceva inedit:o încăierare între soldații nemți și români din data de 10 aprilie 1944 în gara Ploiești Sud, soldată cu înjurături și lovituri cu patul de armă.
La București apare zvonul că americanii au evitat expres cartierul evreiesc, pe teritoriul căruia, absolut întâmplător, nu căzuseră bombe. SSI cercetează zvonul și numără chiar câte
victime au fost din rândul evreilor. În data de 13 aprilie se finalizează cercetarea:în bombardamentul din 4 aprilie își pierduseră viața 116 evrei identificați, deci aproximativ 4% din victime. Tot aproximativ 4% era și procentul de evrei încă aflați în București, astfel încât statistica nu ajuta deloc presupunerea inițială;nu se putea demonstra că evreii fuseseră ocoliți de bombe, iar teza protejării cartierului evreiesc cade, pentru moment.
Pe 12 aprilie, într-o bizară acțiune de PR, autoritățile îi iau pe prizonierii americani să le arate distrugerile produse de bombardament. Timorați, în fața sutelor de cadavre încă neîngropate, ei declară:„Da, am comis o mare crimă, omorând victime nevinovate, dar adevărații răspunzători sunt cei care au dispus să se construiască adăposturile lângă atelierele Grivița. S-au construit morminte, nu adăposturi” – au declarat ei .
Opinia publică preia acest argument și începe a protesta în particular, constatând că s-au cheltuit degeaba o mulțime de bani. Totuși, cel puțin la Ploiești, sinistrații au primit în zilele de 11 și 12 aprilie câte 6.000 de lei bani în mână de persoană sinistrată, ajutoarele mergând până la 42.000 lei plafon maxim per familie sinistrată cu 8 membri .
Bilanțul civil al bombardamentului de la Ploiești ajunge la 380 de morți și 35 de răniți grav, 8 rafinării lovite serios, 3 spitale, 5 școli, 3 biserici, 174 de magazine și 1.341 case particulare complet distruse .
Toate bombele neexplodate sunt ridicate din oraș. Lumina și telefonul revin, alimentarea cu apă însă nu. Tot pe data de 12 aprilie apar și primele manifeste lansate de Aliați. Primul din această serie, semnat de către aviația anglo-americană, poartă titlul de „Linia Nistrului, Linia dezastrului”.
Timpul nu mai avea răbdare cu românii:e bombardat şi oraşul Turnu-Severin
Ca în celebrul final al lui Marin Preda, timpul nu mai era de partea românilor. Ei nici nu mai reușeau să-și numere morții, căci bombele cădeau din nou. În noaptea care a urmat dublului atac asupra Bucureștiului și Ploieștiului, un nou oraș plătea un tribut de sânge:Turnu-Severin. Experimentații britanici care dansau deasupra Dunării în lumina lunii, zburând la 60-70 de metri deasupra apei, pentru a nu distruge bombele de 500 de kilograme la impactul cu oglinda apei, zburau acum lejer la 5.000 de metri, bombardând cu ajutorul noului radar H2Y orașul dunărean, dar mai ales portul său, unde barjele germane încărcate cu petrol adus de la Giurgiu înaintau spre Budapesta și Viena. Orașul a fost luminat continuu de rachete luminoase, pentru ca bombardamentul să fie cât mai precis. În cursul nopții s-au înregistrat circa 38 de morți.
Nici nu s-au stins toate incendiile nocturne, căci bombele americane au căzut din nou peste Turnu Severin, pe 16 aprilie, la ora 15:00. Atacatorii au venit cu o formație de 151 de bombardiere însoțite de noi aparate de vânătoare, 46 de P 51 noi-nouțe, care, în lipsa opoziției, atacă trenuri. Un Mustang este atacat și doborât chiar de un bombardier american, atât de noi venite erau aceste avioane pe cerul războiului. Întâmplător, în gară se afla un tren german plin de muniții. El a luat foc și a explodat continuu, până noaptea târziu.
În total, în cele 2 bombardamente de la Turnu-Severin au murit 162 de persoane și au fost distruse 250 de case, catastrofă ce a determinat părăsirea orașului în următoarele zile de către jumătate din populație.
Mihai Antonescu propune realizarea unei „fişe provizorii de sinistrat”
Pe data de 20 aprilie este identificat un zvon care spune că:„evrei fără ocupație aglomerează intrarea în adăpostul Bancii Naționale, deoarece acesta ar fi cel mai sigur din București. […]”. Zvonul evident antisemit plânge de mila „locuitorilor din împrejurimi”, care, din cauza sus-numiților, vor găsi adăpostul deja ocupat.
Tot pe 20 aprilie, Mihai Antonescu își informează miniștri că dorește să scrie el însuși o lege nouă destinată ajutorării sinistraților. El propune inventarea unei „fișe provizorii de sinistrat”, un document de identitate și de stare special, în care să fie menționate toate pierderile suferite de sinistrat pentru a-i fi de folos cât mai rapid și în fața oricărei entități legislative. Profesorul își imaginează apoi că va cere ministerului Propagandei să „fotografieze și cinematografieze” fiecare caz în parte. Sinistrații ar fi urmat să aibe posibilitatea de a obține credite avantajoase și materiale la prețuri reduse pentru cei care vor să-și reconstruiască imobilele.
2 ore mai târziu organizează o nouă ședință în care discută, în sfârșit, situația Capitalei și a țării după 7 bombardamente. Se constată lipsa procurorilor, care erau singurii îndrituiți să constate decesul cuiva, forțându-i astfel pe cei cu rude decedate să aștepte ore întregi înregistrarea decesului și primirea actelor de înmormântare.
Mihai Antonescu, antisemit cu state vechi, face în această ședință o declarație uimitoare:el spune că ar dori să declare public mulțumire echipelor de evrei care au lucrat foarte mult la salvarea vieților unor oameni prinși între dărâmături, la scoaterea cadavrelor de sub moloz și la ajutorarea pompierilor. Singurul lucru care îl oprește este „politica Germaniei față de evrei”. El mărturisește că „i-a făcut onoarea unui evreu să-i strângă mâna” după ce acesta salvase 2 soții de ofițeri de sub dărâmături, lângă acel ofițer care aștepta să vină un specialist .
În urma bombardamentelor, 3.391 de bucureşteni morţi şi 3.005 răniţi
La București sunt distruse complet 191 de case și ucise 176 de persoane, dintre care 13 germani. La Ploiești mor 26 români și 27 nemți, sunt grav răniți 32 români și nemți, două rafinării sunt atinse grav:Astra și Orion și 75 de imobile sunt practic distruse. Numărul relativ mic de morți se datorează faptului că orașul este aproape complet evacuat.
În noaptea de 25 spre 26 aprilie a avut loc o alarmă în București. Mulți oameni au pornit pe jos să se adăpostească în afara orașului. Pe drum, la un moment dat, au trecut mașini militare. Fără să spună nimic, câțiva civili au aruncat pietre în mașinile militare, spărgând câteva geamuri. Luați prin surprindere, militarii nu au reacționat.
Situația devine din ce în ce mai tensionată. În ultima ședință a Consiliului de miniștri, profesorul Mihai Antonescu are o statistică sumbră pentru București:3.391 dintre locuitorii orașului au murit uciși de bombe. Alți 3.005 sunt răniți, dintre care 1.527 încă spitalizați. Bucureștiul are cu 1.822 de case mai puțin și alte 1.489 sunt dărâmate parțial.
Ceea ce nu știe nici el, nici nimeni altcineva din cabinetul guvernării Antonescu este că acesta este doar începutul. Vor mai urma încă 3 luni și jumătate de groază și moarte.
