Conferința de Pace de la Paris a avut misiunea de a edifica, după Primul Război Mondial, o nouă ordine politică și teritorială în Europa.
Dispariția celor 3 imperii: Țarist, Austro-Ungar și Otoman a dat un nou impuls popoarelor europene, dornice de a se constitui în state naționale.
România avea, în plus, sarcina de a obține, în special din partea marilor puteri (SUA, Marea Britanie, Franța, Italia), recunoașterea actelor unirii celor 3 provincii istorice (Basarabia, Bucovina și Transilvania), care au dus la întregirea României.
Delegația română, condusă, într-o primă fază, de prim-ministrul Ion. I. C. Brătianu, s-a angajat într-o adevărată bătălie diplomatică, în care a fost implicată în mod direct și Regina Maria.
Prin intelegența și farmecul său, Regina a jucat un rol covârșitor, având numeroase întrevederi cu mai marii lumii și pledând cu ardoare cauza României. Dintre membrii delegației mai făceau parte ministrul plenipotențiar Nicolae Mișu, ministrii Alexandru Vaida-Voevod, Victor Antonescu, Constantin Diamandy, generalul Constantin Coadă, iar din partea Basarabiei – Ion Pelivan, Ion Codreanu, Sergiu Victor Cujbă și Emanoil Catelli.
Prin tratatele semnate cu Austria (Saint-Germain -en- Laye, la 10 septembrie 1919), cu Bulgaria (Neuilly-sur-Seine, la 27 noiembrie 1919) și cu Ungaria (Trianon, la 4 iunie 1920) sunt recunoscute noile hotare ale României, din care făceau parte acum Bucovina, Dobrogea și Transilvania.
Unirea Basarabiei a fost consacrată, însă, abia în ultima etapă a Conferinței de Pace de la Paris, deși recomandările experiților americani și britanici au fost de la bun început fără echivoc: Basarabia este românească sub toate aspectele: etnic, istoric, cultural, lingvistic.
Contestările vehemente au venit din partea cercurilor rusești (deși guvernul sovietic nu era recunoscut și, în consecință, nu a fost reprezentat la Conferință), precum și din partea unei așa pretinse delegații basarabene, care au desfășurat o propagandă înverșunată, contestând legitimitatea unirii Basarabiei cu România.
Ca răspuns, Ion Pelivan a făcut un adevărat tur de forță a redacțiilor celor mai importante ziare franceze („Le temps”, „La Figaro”, „Le matin”, „La Victoire”, „Le Journal” etc), dezmințind, în mai multe articole, acuzațiile calomnioase și susținând, cu argumente, principiile democratice care au stat la baza realizării Unirii Basarabiei cu România, fără nici un amestec din afară.
La 28 octombrie 1920, prin Tratatul de la Paris, încheiat între Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, pe de o parte și România, pe de altă parte, a fost recunoscut votul istoric al Sfatului Țării din 27 martie 1918.
În primul articol se stipula faptul că „Înaltele Părţi Contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest vechi hotar”.
Celelalate articolele precizau modalităţile de stabilire a frontierei pe teren, respectarea drepturilor minorităţilor, modalităţile de dobândire şi renunţare la cetăţenia română, trecerea gurii Chiliei sub jurisdicţia Comisiei Europene a Dunării şi asumarea de către România a părţii proporţionale ce revine Basarabiei din datoria publică a Rusiei.
Conform dreptului internațional, un tratat intră în vigoare după ratificarea acestuia de către toate statele semnatare. În 1922, Tratatul a fost ratificat de către România şi Marea Britanie, în 1924 – de către Franţa, iar în 1927 – de Italia. Japonia nu a ratificat niciodată acest tratat și, în consecință, el nu și-a produs efectele juridice.
Unirea de la 27 martie 1918 nu a fost recunoscută niciodată de Uniunea Sovietică, iar eforturile diplomației românești pentru recunoașterea internațională a actului Unirii au fost brutal întrerupte de invazia sovietică a Basarabiei, în urma ultimatumului de la 26 iunie 1940.
După abia o jumătate de veac, Imperiul sovietic se destramă, iar Republica Moldova își proclamă, la 27 august 1991, independența.
Tratat între Imperiul Britanic, Franța, Italia, Japonia, Principale Puteri Aliate și România (28 octombrie 1920)
Considerând că în interesul păcii generale în Europa trebuie asigurată inca de pe acum în Basarabia o suveranitate care să corespundă aspiraţiilor populaţiei şi să garanteze minorităţilor de rasă, religiune sau limbă, protecția ce le este datorită;
Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată;
Considerând că populaţia Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România;
Considerând, în sfârşit, că România din propria ei voinţă doreşte să dea garanţii sigure de libertate şi dreptate, fără deosebire de rasă, de religie sau de limbă, conform cu Tratatul semnat la Paris, la 9 Decemvrie 1919, locuitorilor atât ai vechiului Regat al României, cât şi al teritoriilor de curând transferate;
Au hotărât să încheie Tratatul de faţă şi au desemnat ca plenipotenţiari ai lor, sub rezerva facultăţii de a dispune înlocuirea lor pentru semnătură;[…]
Care s-au înţeles asupra stipulaţiunilor următoare:
Art.1. Înaltele Părţi Contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, acest vechiu hotar.
Art. 2. O comisiune compusă din trei membri, dintre care unul va fi numit de Principalele Puteri aliate, unul de România şi unul de Consiliul Societăţii Naţiunilor pe seama Rusiei, va fi constituită în termen de 15 zile, cu începere de la punerea în vigoare a Tratatului de faţă, spre a fixa pe teren noua linie de fruntarie a României.
Art.3. România se obligă a respecta şi a face să fie riguros respectate pe teritoriul Basarabiei, arătat la articolul 1, stipulaţiile Tratatului semnat la Paris la 9 Decemvrie 1919 de către Principalele Puteri aliate şi asociate şi România, şi anume: a asigura locuitorilor, fără deosebire de rasă, de limbă sau de religie, aceleaşi garanţii de libertate şi de dreptate ca şi celorlaţi locuitori din toate ţinuturile ce fac parte din Regatul României.
Art.4. Naționalitatea română va fi dobândită de plin drept, cu excluderea oricărei alteia, de către supușii fostului Imperiu al Rusiei, stabiliți pe teritoriul Basarabiei, arătat al articolului I.
Art.5. În termen de doi ani, cu începere de la punerea în vigoare a tratatului de față, supușii fostului Imperiu al Rusiei, în vârstă de mai mult de 18 ani și stabiliți pe teritoriul Basarabiei, arătat la art.I, vor putea opta pentru orice altă naționalitate ar putea dobândi.
Opțiunea soțului va atrage după sine pe aceea a soției și opțiunea părinților va atrage după sine pe aceea a copiilor lor în vârstă de mai puțin de 18 ani.
Persoanele care vor fi executat dreptul de opțiune prevăzut mai sus, vor trebui în cele 12 luni următoare, să-și transporte domiciliu în Statul în favoarea căruia vor fi optat.
Ele vor putea să-și păstreze bunurile imobiliare pe care le-ar poseda pe teritoriul român. Ele vor putea să ia cu dânsele bunurile lor mobile de orice natură, asupra cărora nu se va impune nici o taxă de ieșire.
Art.6. România recunoaște ca supuși români, de plin drept și fără nici o formalitate, pe supușii fostului Imperiu al Rusiei, născuți pe teritoriul Basarabiei, arătat la art.I, din părinți domiciliați acolo, chiar dacă la data punerii în vigoare a tratatului de față ei însăși nu-și ar avea domiciliul pe zisul teritoriu.
Totuși, în termenul celor doi ani care vor urma punerii în vigoare a Tratatului de față, aceste persoane vor putea declara în fața autorităților române competente, din țara în care își au reședința, că renunță la naționalitatea română și ele vor înceta atunci de a fi socotite ca supuși români. În această privință, declarația soțului va fi socotită valabilă pentru soție și aceea a părinților va fi socotită valabilă pentru copiii în vârstă de mai puțin de 18 ani.
Art.7. Înalte Părți contractante recunosc că gura Dunării, numită gura Chiliei, trebuie să treacă sub jurisdicția Comisiei Europene a Dunării.
În așteptarea încheierii unei convenții generale cu privire la regimul internațional al căilor de comunicație pe apă, România se obligă de a aplica, în ceea ce privește porțiunile din sistemul fluvial al Nistrului, care pot fi cuprinse pe treritoriul ei sau care alcătuiesc fruntariile acestui teritoriu, regimul prevăzut în paragraful 1 al art. 332 și în articolele 333-338 din Tratatul de Pace cu Germania, încheiat la 28 iunie 1919.
Art.8. România își va asuma responsabilitatea pentru partea proporțională ce revine Basarabiei din datoria publică a Rusiei, precum și din celelalte angajamente financiare ale Statului rus, așa cum va fi determinată printr-o Convenție particulară între Principalele Puteri aliate și asociate pe de o parte și România de altă parte. Această Convenție va fi pregătită de către o comisie arătată de zisele Puteri. În cazul în care comisia nu ar ajunge la un acord în termen de doi ani, chestiunile în litigiu vor fi supuse fără întâziere arbitrajului Consiliului Societății Națiunilor.
Art.9. Înaltele Părţi Contractante vor invita Rusia să adere la Trataul de faţă, de îndată ce va exista un Guvern rus recunoscut de ele. Ele îşi rezervă dreptul de a supune arbitrajului Consiliului Societăţii Naţiunilor toate chestiunile, care ar putea fi ridicate de Guvernul rus cu privire la detaliile acestui Tratat, fiind bine stabilit că fruntariile definite de acest Tratat, precum şi suveranitatea României asupra teritoriilor pe care le cuprinde, nu vor putea fi puse în discuţie.
Se va proceda la fel în ce privește toate dificultățile ce ar putea naște ulterior din aplicarea sa (a Tratatului).
TRATATUL DE FAȚĂ va fi ratificat de Puterile semnatare. El nu va intra în vigoare decât după depunerea acestor ratificări și cu începere de la intrarea în vigoare a Tratatului semnat de principalele Puteri aliate și asociate și România la 9 Decemvrie 1919 ”.
